A fost odată un băiețel pe nume Pavel. Trăia cu mama sa, fratele mai mare și sora lui într-o căsuță mică. Avea un lucru pe care îl iubea mai presus de orice – o pătură roșie veche. O lua pretutindeni cu el.
„Pavel, de câte ori să îți spun să nu târăști pătura aceea prin toate colțurile?” se supăra mama. „Poți să reziști câteva ore fără ea!
Pavel și-a plecat capul. „Dar mami, e moale și caldă…
Fratele râdea. „Haha, chiar ești un bebeluș!
„Atenție, bebelușul se duce iar la culcare!” se alătură sora lui și amândoi râdeau atât de tare încât se țineau de burtă.
Pavel se ghemui trist în pătura sa. „Nu înțeleg ce îi deranjează la ea…
În acel moment s-a întâmplat ceva de necrezut. Pătura s-a mișcat, s-a ridicat… și a zburat cu Pavel pe fereastra deschisă!
„Aaaa!” striga Pavel, când se înălțau deasupra acoperișurilor caselor. „Păturicooo! Unde zbori?!”
Au zburat deasupra copacilor, deasupra coșurilor de fum, deasupra străzilor, până când Pavel a încercat să se agațe de o antenă mare. „Oprește-te, te rog!” a strigat. Antena s-a cutremurat sub el – și vecinilor le-a dispărut imaginea de la televizor. Dar pătura nu s-a oprit și a zburat mai departe, până când s-a prins de o giruetă. Ce ar fi putut să facă însă Pavel înfășurat în jurul giruetei? Nu rămăsese decât să elibereze pătura, să zboare cu ea mai departe și să spere că va ateriza într-un loc mai primitor. Pavel a transpirat, dar în cele din urmă a reușit să elibereze pătura și zborul a putut continua.
Deasupra peisajului nu mai erau case – doar câmpuri, pajiști, pădurea și iazuri. Pavel a început să râdă: „Ce distracție!” striga către păsări, care îi fluturau uimite din aripi.
Se apropiau de norisor. Pavel întinse mâna: „Arată ca vata de zahăr!
„Norii nu sunt de mâncare!” se auzi rândunica.
Deodată însă se înnoră. Începură să bubuie tunetele și vântul scutura pătura, până când Pavel nu se mai putea ține pe ea.
„Ajutor!” strigă el, când cădea în jos…
Și atunci – o smucitură. Pavel deschise ochii. Stătea cu picioarele bine pe pământ.
Deasupra lui rânjea fratele. „Uite, tu ai sforăit aici ca un mierlă și te-ai ținut de pătura ta ca o căpușă!
Pavel clipi din ochi. „Ei, ce vis minunat a fost…
Mângâie pătura și cu un zâmbet și-o lipi strâns de piept. Știa că sub altă pătură nu ar fi visat niciodată vise atât de minunate. Și frățiorul cu surioara să râdă liniștiți de el, nu știu ce pierd.
