Într-un castel minunat înconjurat de grădini cu trandafiri și copaci cu coroane bogate trăia înțeleptul rege Bogdan cu singura sa fiică, prințesa Florica. Era o fată cu inima blândă și ochi atât de limpezi, încât aminteau de cerul de dimineață.
Îi plăceau plimbările lungi prin grădinile castelului, unde se oprea la fiecare floare, mângâia câte o căprioară sau stătea de vorbă cu păsărelele, care îi aduceau vești din lumea din jur.
Într-o zi însorită, o mică pasăre cântătoare îi șopti la ureche un secret – spre castel se îndrepta prințul Alexandru din Valea Frumoasă. Nu era un prinț oarecare. Florica îl cunoscuse de mult la un bal din regatul vecin și de atunci se gândea des la el, căci era dragostea ei tainică. Și după cum părea, nici el nu uitase de ea. Se îndrepta spre castel să o ceară în căsătorie!
Însă în castel nu erau toți la fel de buni la inimă ca Florica. Regina rea, mama vitregă, care se strecurase în grațiile regelui prin viclenie, și fiica ei Mioara, o fată mândră și răsfățată, o urau în secret pe prințesă. Când au aflat că prințul vrea s-o ia pe Florica de soție, amândouă s-au înfuriat. „Mioara, acel prinț va fi al tău, chiar dacă ar trebui să întorc totul cu susul în jos aici!” șuieră Regina și îndată o făcu pe Florica să fie închisă în cel mai înalt turn.
Dar vai, prințul Alexandru a refuzat-o hotărât pe Mioara. „Inima mea îi aparține Floricăi,” spuse el, „și nicio altă fată nu îmi stârnește interesul.” Aceasta o înfurie pe regină atât de tare, încât se întoarse la bătrâna vrăjitoare din Pădurea Neagră. Îi oferi un cufăr plin cu aur în schimbul unui blestem – și astfel prințul Alexandru se transformă peste noapte într-o pasăre albastră cu ochi triști.
Florica rămăsese singură în turnul întunecos. Într-o noapte o vizită o pasăre neobișnuit de frumoasă, care îi șezu pe fereastră. „Sunt eu, Alexandru,” șopti el. Când Florica îl văzu astfel pe iubitul ei și își analiza situația lor, în loc de disperare se născu în ea curajul.
Îi chemă în ajutor pe prietenii ei din lumea animalelor – pe Șoricel și pe bufniță. Șoricel îi aduse cheia, pe care o furase din cămara reginei. Florica se descuie și o rugă pe bufniță să o conducă la vrăjitorul Miridor, despre care se spunea că trăiește în pădure. Pe Alexandru sub înfățișarea unei păsări albastre, și-l așeză pe umăr și urmă bufnița în pădure, în căutarea vrăjitorului.
Când Florica cu ambele păsări ajunse la coliba lui din lemn de mesteacăn, îi povesti ce i se întâmplase ei și iubitului ei. Vrăjitorul fu mișcat de curajul și dragostea ei, și consimți să ajute. Pregăti o băutură magică care rupse blestemul și Alexandru își recăpătă din nou înfățișarea omenească. Amândoi se întoarseră la castel încă înainte de revărsatul zorilor.
Regina și Mioara însă nu scăpară de dreptate. Miridor îi transformă în purceluși cu o singură mișcare a nuielei. „Veți rămâne în această înfățișare atât timp cât nu veți arăta adevărată căință pentru ceea ce i-ați făcut Floricăi și lui Alexandru,” zise el. Mioara era încă tânără, inima ei nu era atât de împietrită. După câteva zile în pielea de porc, îi părea rău că le purtase pică Floricăi și lui Alexandru. Plângea și îi ruga să o ierte. Vrăjitorul Miridor îi dădu înapoi chipul omenesc. Dar Regina cea rea nu simțea căință, și așa probabil că și astăzi undeva mormăie și sapă cu râtul în pământ.
Povestea se sfârșește însă cu bine și cu veselie. În castel se întoarse bucuria odată cu Florica și Alexandru. După câteva săptămâni sa ținut o nuntă măreață – oamenii au sărbătorit trei zile și trei nopți, în întuneric grădinile erau luminate de mii de felinare. Florica și Alexandru și-au promis o dragoste credincioasă, care le-a dăinuit până la sfârșitul zilelor lor.
