De mult timp, într-un regat îndepărtat, domnea un rege bătrân care avea o fiică foarte frumoasă, despre care vorbeau oamenii din tot ținutul. Prințesa se bucura de tinerețea și frumusețea sa, cânta și se juca cu prietenii în grădina regală.
În zilele toride de vară mergea adesea singură în pădure, unde, sub un tei bătrân, se juca cu bila ei de aur. Lângă tei strălucea un izvor limpede, lângă care prințesa se așeza adesea și rămânea cufundată în gânduri.
Apa era atât de curată, încât oglindea cerul, dar prințesa nu reușea niciodată să vadă până la fund. După ce privea îndelung izvorul și gusta din apa rece, începea să se joace aruncând bila de aur. O ridica spre cer până când aceasta reflecta lumina soarelui și strălucea minunat. Era jucăria ei cea mai dragă.
Într-o zi însă, bila îi alunecă din mână, se izbi de pământ și căzu în apă cu un „plosc”. Prințesa se repezi spre izvor și mai zări o clipă strălucirea aurie, dar curând bila se pierdu în adânc. Cobora tot mai jos și mai jos, până ce prințesa își spuse cu teamă că poate fântâna nu are fund. Atunci începu să plângă.
— Ce s-a întâmplat, prințesă? Plângi atât de tare încât și o piatră s-ar îndura de tine, se auzi deodată o voce.
Pentru că lacrimile o împiedicau să vadă, prințesa își șterse ochii și se întoarse. Din apă își scotea capul o broască mare, care o privea cu ochii săi rotunzi și îi șopti blând:
— Nu plânge, prințesă, nu plânge.
— Tu ești, bătrâno broască? se miră fata. N-aș plânge dacă nu mi-aș fi pierdut bila de aur. Mă jucam cu ea și mi-a căzut în fântână.
— În fântână, spui? răspunse broasca. Și ce îmi dai dacă îți aduc bila ta de aur?
— Ce vei vrea, dragă broască, zâmbi prințesa. Haine, perle, pietre prețioase, sau poate chiar coroana mea de aur?
— Nu îmi pasă de hainele tale, de perle sau de pietre scumpe, nici de coroana ta, spuse broasca. Dar dacă mă vei iubi, dacă vei vrea să fii prietena mea și să-mi îngădui să stau cu tine la masă, să mănânc din farfuria ta, să beau din paharul tău și să dorm în patul tău, atunci mă voi scufunda și îți voi aduce bila de aur.
— Adu-o, adu-o, se rugă prințesa. Îți promit tot ce dorești, doar să-mi aduci bila mea iubită.
În sinea ei însă gândea: Ce prostii spune această broască? Locul ei este în apă! Cine a mai auzit ca o broască să mănânce din farfuria unei prințese?
Broaștei îi ajungea însă promisiunea. Se scufundă în adânc și după puțin timp ieși din nou la suprafață cu bila de aur în gură, pe care o aruncă pe iarbă.
Prințesa sări de bucurie, o ridică, se jucă iar cu ea, râse și fugi spre castel, uitând de broasca tristă, care se întoarse în fântână.
A doua zi, prințesa ședea cu regele și curtenii la masă, gustând din bunătățile regale, când deodată se auzi pe scări: paf, paf, paf… Toți se opriră și ascultară. Era glasul broaștei, care îi amintea prințesei de făgăduiala ei.
De atunci, broasca nu se mai despărțea de ea. Mâncau și beau împreună. Când se sătura, broasca dorea să fie dusă în patul prințesei. Aceasta izbucni în lacrimi, căci nu voia să atingă trupul rece și umed al broaștei.
Într-o seară, pierzându-și răbdarea, prințesa luă broasca și o aruncă cu toată puterea în perete, strigând:
— Lasă-mă în pace, broască!
Dar pe podea nu se prăbuși o broască moartă, ci apăru un tânăr prinț, cu ochi minunați. El îi povesti cum fusese blestemat de o vrăjitoare rea și doar o prințesă care să-i împlinească dorința putea să-l elibereze.
Cei doi au stat de vorbă toată noaptea, până ce zorile au început să lumineze cerul. Când se auzi tropotul unei trăsuri, priviră pe fereastră: în curtea castelului intra o caleașcă trasă de opt cai albi, cu pene albe pe cap. În spatele trăsurii stătea credinciosul slujitor al prințului, Indri, care venise să-l ducă în regat.
