Pe o pajiște frumoasă era o fermă. Și pe această fermă mare trăiau împreună fermierul și animăluțele lui. Fermierul avea căluți mici, purceluși roz și veseli, găinușe care cotcodăceau și iepurași cenuși care săreau.
Acolo locuia și o cârtiță somnoroasă, care se numea Leo. În fiecare zi, animăluțele se jucau împreună pe fermă, săreau, se ascundeau sau cântau cântecele. Fermierul le iubea foarte mult și se bucura că animăluțele se înțeleg atât de bine și se joacă împreună. Adică toți în afară de cârtița Leo. Cârtița Leo dormea în timpul zilei.
Leo era într-adevăr un mare amator de somn, mai ales în timpul zilei. Deseori visa că și el se joacă împreună cu celelalte animăluțe afară, la soare. Spera că într-o zi visul lui se va împlini. Pentru că, Leo era somnoros în timpul zilei, avea și un motiv. Ziua îl dureau foarte tare ochișorii, mai ales când strălucea soarele. Și de aceea era adesea trist. Când Leo stătea treaz noaptea, se plictisea, pentru că prietenii lui animăluțele dormeau, și așa nu putea nici să vorbească cu ei, nici să se joace. Câteodată începeau să vorbească cu el noaptea, dar apoi adormeau de oboseală.
Într-o dimineață, când păsărelele ciripeau vesele pe acoperișul casei fermierului, soarele se arăta de după copăcei și vestea venirea dimineții, Leo s-a dus din nou să doarmă în pătucul lui mic din căsuța lui. Încet s-a culcat și trist și-a șoptit pe sub nas: „Ah, vai, ah, vai, de ce nu pot și eu să mă joc ziua! De ce mă dor ochișorii mei? De-ar fi să nu mă mai doară,” a spus trist și încet s-a cufundat în lumea visurilor. Când a adormit, a visat un vis frumos, cum se juca cu celelalte animăluțe în curte. Deodată l-a trezit un zgomot uriaș! „Bum, Bum!” se auzea de undeva… Ca și cum ceva ar fi bătat în căsuța lui.
„Ce-i asta? Ce se întâmplă?” a strigat Leo, somnoros. Cu grijă s-a uitat afară din ascunzătoarea lui și a văzut că era doar bufnița de lângă el, pe copac, care își făcea căsuța ei, cuibușorul.
„Bună, eu sunt Leo,” se prezentă cârtiţa cu ochii închiși. Soarele îl deranja foarte tare. Bufnița se întoarse și răspunse: „Bună, eu sunt noua ta vecină și mă cheamă Lucia. Pe tine nu te-am mai văzut pe aici,” spuse bufnița. Lucia era o bufniță foarte deșteaptă, atât de deșteaptă încât știa să citească! De aceea îi plăcea să citească cărți și citise deja nenumărate. Cârtiţa i se destăinui cu problema lui. Îi spuse că îl necăjea faptul că nu are cu cine să se joace, pentru că toate animăluțele din curte dorm când el e treaz, și invers se joacă când el doarme. Bufnița se gândea și se gândea cum să-l ajute pe micuțul Leo. O necăjea că era trist. Așa că zile întregi citea și se gândea cum să-și ajute noul ei prieten. A încercat să ceară sfaturi și de la alte animăluțe, ca de pildă găinușele sau iepurașii. Însă aceștia doar dădeau din cap, nu știau.
Și dintr-o dată a avut o ideie minunată! „Leo, Leo!” strigă la cârtiță într-o seară de vară, când luna strălucea frumos pe cer și stelele scânteiau ca scânteile de deasupra focului. Cârtiţa a ieşit în fugă din căsuţa lui, plină de energie după ziua petrecută dormind, iar bufniţa îl aştepta deja pe crenguţă cu o carte în gheară. „Îţi voi citi în fiecare seară!” a spus bufniţa Lucia. Leo s-a bucurat foarte tare: „Ura, nu mai sunt singur şi nu mă mai plictisesc!”
Şi de ce vei face asta? Pentru că şi bufniţa este un animăluţ de noapte şi foarte înţelept. Ştie că niciun animăluţ nu ar trebui să fie singur şi pe deasupra trist. Pentru că fiecare are nevoie de un prieten. Şi aşa, ziua cârtiţa şi bufniţa dormeau, iar seara au citeau împreună poveşti captivante, şi uneori la poveştile lor de seară s-au alăturat şi alte animăluţe curioase de la fermă.
