Au trăit odată o bunică și un bunic care îl aveau pe Budulinek. Din primăvară până în toamnă, bunica și bunicul plecau în fiecare zi să lucreze pe câmp sau în pădure și îl lăsau pe Budulinek singur acasă. Întotdeauna îi spuneau să fie ascultător și să nu deschidă ușa nimănui.
Într-o zi, bunica și bunicul au plecat din nou la muncă pe câmp. Bunica, la despărțire, i-a spus lui Budulinek: „Ți-am gătit mazăre pentru astăzi, știu că îți place cel mai mult. Fii cuminte aici, nu deschide nimănui și noi ne vom întoarce curând cu bunicul.”
Budulinek a dat din cap în semn de acord, iar când ușa s-a închis în urma bunicii, a mers să se joace. Curând i s-a făcut foame și a mers să mănânce mazărea pe care i-o gătise bunica. De îndată ce a început să mănânce, a apărut la fereastră un cap roșcat de vulpe. Vulpea a început: „Budulinek, dă-mi și mie mazăre, te voi plimba pe coadă.”
Dar Budulinek nu voia să împartă și oricum nu avea voie să deschidă nimănui. Vulpea însă se văieta și ruga, bătea la ușă, până când l-a înduplecat pe Budulinek. El se săturase deja de mazăre, așa că s-a dus încet spre ușă și se gândea să deschidă. Vulpea șireată a simțit că are o șansă și a promis din nou: „Haide, Budulinek, dă-mi mazăre, te voi plimba pe coadă. Vom merge pe bancă, vom merge prin cameră.”
Și Budulinek a deschis și a lăsat vulpea să intre. „Iată mazărea, mănânc-o,” i-a oferit. Vulpea a înghițit mazărea imediat, l-a ridicat pe Budulinek pe coadă și a alergat cu el pe bancă, a alergat cu el prin cameră, apoi a ieșit pe drum. De pe drum pe pajiște, de pe pajiște în pădure și hop în vizuina vulpii. Și acolo a rămas Budulinek prins.
Când bunica și bunicul s-au întors acasă, au găsit ușa larg deschisă, dar nu l-au putut găsi nicăieri pe Budulinek. Bunica plângea și se văita. Bunicul i-a dat mai întâi o batistă și apoi o tobă mică. „Nu plânge, bunico, și ia-ți toba asta mică. Eu îmi voi lua vioara mică și vom merge să-l căutăm pe Budulinek.” Bunicul și-a luat și un sac pe lângă vioară și au plecat.
L-au căutat mult timp, până când căutarea i-a dus în pădure. Cum mergeau pe lângă vizuina vulpii, li s-a părut că-l aud pe Budulinek plângând acolo înăuntru. Imediat amândoi au știut ce să facă. Bunica a început să bată la tobă mică și bunicul cânta la vioară mică, iar amândoi cântau: „Avem acasă o vioară mică și o tobă frumoasă, în vizuină sunt trei vulpițe și Budulinek al nostru.”
Vulpea bătrână dormea după prânz și acel zgomot a deranjat-o. S-a trezit toată supărată și a trimis vulpea tânără afară: „Du-te și spune-le acelor muzicanți să înceteze imediat cu muzica, că vreau să dorm.”
De îndată ce vulpea tânără și-a scos botul din vizuină, bunicul a prins-o și a băgat-o în sac. Și au început din nou să cânte și să cânte: „Avem acasă o vioară mică și o tobă mică, în vizuină sunt două vulpițe și Budulinek al nostru.”
„Dar așa nu se poate, chiar nu se opresc!” s-a enervat și mai tare vulpea bătrână. Apoi a trimis a doua vulpe tânără afară cu mesajul: „Spune-le acelor muzicanți să meargă să cânte în altă parte, ca să pot și eu în sfârșit să dorm.”
A doua tânără vulpe a scos capul din vizuină și voia să transmită un mesaj, însă bunicul nu a stat pe gânduri, a prins-o și a băgat-o repede în sac.
Și cu bunica s-au apucat din nou de cântat și cântat: „Avem acasă o vioară mică și o tobă mică, în vizuină este o vulpiță și Budulinek al nostru.”
„Deci nu o să dorm azi?!?” s-a înfuriat vulpea și, toată supărată, a ieșit afară. Voia imediat să le reproșeze acelor muzicanți de ocazie că îi deranjează somnul, dar înainte să apuce să scoată un sunet, bunicul a prins-o și a băgat-o în sac cu celelalte două vulpi.
Bunicul a legat sacul cu toate cele trei vulpi și apoi le-a bătut bine cu o creangă zdravănă, ca să le dea o lecție. Abia apoi a desfăcut sacul și a eliberat vulpile. Acestea au fugit de parcă le-ar fi ars blănurile bătute.
Și mai rămânea doar să-l scoată pe Budulinek din vizuină. Budulinek își îmbrățișa bunica și bunicul și promitea: „Pe sufletul meu, nu mă voi mai lăsa niciodată păcălit de vorbele dulci ale vreunei vulpi viclene. Vă rog să nu vă supărați pe mine și să mă iertați.” Bunica și bunicul erau atât de bucuroși că l-au găsit, încât l-au iertat imediat. În plus, au observat că de data aceasta pot avea încredere în el.
Și de atunci bunica și bunicul au trăit fericiți cu Budulinek în căsuța lor și nicio vulpe roșcată nu s-a mai apropiat vreodată de locuința lor. Căci s-a dus vestea în tot ținutul cum va face bunicul cu ele dacă mai încearcă ceva.
