A fost odată un regat înconjurat de păduri și lacuri, unde trăia un tânăr cavaler pe nume Viorel. Avea o inimă bună, iubea natura și adesea se plimba prin ținut ca să-și limpezească mintea și să asculte cântecul păsărilor.
Într-o după-amiază, când soarele aluneca încet spre apus, ajunse la un lac liniștit. Atunci, deodată, zări trei lebede coborând din cer. De îndată ce au aterizat pe mal, sau scuturat și chiar în fața ochilor lui sau prefăcut în trei fecioare frumoase. Din aripile lor și-au făcut rochii atât de fine, încât păreau țesute din nori. Râdeau, alergau pe mal și în cele din urmă au sărit în apă, unde se scăldau vesele ca niște zâne.
Cavalerul fu fermecat. Dar cel mai mult îl fermecă cea mai tânără – ochii ei străluceau ca stelele și râsul ei avea ceva magic în el. Când seara începu să coboare peste ținut, fetele ieșiră din apă, își îmbrăcară hainele de lebădă și zburară înapoi în nori.
Viorel însă nu putea să uite acea frumusețe. Rătăcea prin pădure, cu inima plină de dor și tristețe. Mama sa și-a dat seama curând și l-a îndemnat să-i spună ce îl necăjește. Când i s-a destăinuit, îl mângâie pe păr și zise: „Fiule, vraja va fi ascunsă în acea rochie din pene despre care ai vorbit. Așteaptă să vină din nou, și în timp ce se va scălda, fură-i rochia. Atunci va rămâne în chip omenesc și tu vei putea fi cu ea.
Și astfel Viorel se întoarse din nou la lac și urmă sfatul mamei sale. După baie, două dintre fete și-au luat hainele, s-au prefăcut în lebede și au zburat departe. Dar a treia nu și-a putut găsi haina. Viorel i s-a arătat, a mărturisit că i-a luat haina, dar că o iubește și vrea s-o ia de soție. Fata i s-a prezentat ca Alina și l-a rugat să-i înapoieze haina, ca să poată zbura: „Întoarce-mi penele mele, sau îmi voi pierde sufletul pentru totdeauna!
Dar Viorel, deși inima îi era apăsată de durerea ei, a spus cu tărie: „Nu, draga mea. Vei rămâne cu mine.
A înfășurat-o în mantaua sa, a dus-o la castel și în curând s-au căsătorit. Li s-au născut trei copii, unul mai frumos decât celălalt, și părea că fericirea va fi veșnică.
După ceva timp însă, Alina începu să fie tristă. În fiecare zi cu ceva mai mult. Viorel se strădui să afle ce o necăjea. La aceasta îi răspunse: „Te iubesc, dar uneori îmi lipsește cerul și surorile mele. Aș putea măcar o dată să-mi văd haina de lebădă?” Cavalerul, care voia să-i facă o bucurie, aduse haina. Penele încă străluceau, ca și cum ar fi ascuns în sine vraja. Îndată ce Alina le atinse, penele au înconjurat-o, s-a transformat într-o lebădă albă și zbură departe. Cavalerul Viorel căzu în disperare, nu mâncă și nu dormi câteva zile, dar în cele din urmă, în loc să se plângă, se hotărî să lupte pentru fericirea sa. Plecă în lume. Rătăci mult timp și pe toți îi întreba, până când drumul îl duse la un lac, unde cineva zărise niște lebede neobișnuite. Se ascunse acolo și pândi.
Soarele își încheia deja călătoria de fiecare zi pe cer, când iată că din înălțimi se coborâră trei lebede. Își scoaseră hainele și se prefăcură în fete frumoase. După ce intrară în apă, Viorel ieși la suprafață și luă în brațe cele trei rochii de lebădă. Fetele văzură aceasta și strigară.
„Nu vă temeți, nu am venit să vă fac rău. Alino, ție și surorilor tale le voi înapoia hainele, vreau doar să mă asculți. Te iubesc și îmi lipsești mie și copiilor noștri. Știu că ai nevoie și de o parte din libertatea ta. Ce-ar fi să te întorci cu mine la castel? Haina ta de pene nu va fi încuiată în turn într-un cufăr, ci o vei avea în dulap. Când vei simți dorința să zbori cu surorile tale, oricând le poți îmbrăca. În același timp, însă, nu va trebui să pleci de lângă familia ta. Surorile tale sunt, desigur, oricând binevenite și la castel.” După aceste cuvinte, Viorel se uită fix în ochii Alinei.
Alina ieși din apă și îl îmbrățișă pe Viorel. „Iartă-mă că am plecat de lângă tine și copii, dar dorința de a zbura mă mistuia zi și noapte. Dacă îmi dai libertatea și pot să zbor oricând, mă întorc cu drag cu tine la castel.
Viorel îi dărui haina, la fel și surorilor ei. Ele o îmbrăcară îndată și zburară departe, însă Alina nu o îmbracă și se înălță pe cal în spatele lui Viorel. De atunci, căsătoria lor fu fericită, din când în când Alina se îmbrăca în haina ei de lebădă și zbura deasupra regatului. Uneori în regat soseau zburând două lebede frumoase și doar Viorel cu Alina știau că nu erau lebede obișnuite.
Prin faptul că Viorel îi dărui Alinei libertatea și posibilitatea să-și hotărască singură soarta, o câștiga înapoi pentru totdeauna.
