Pe o pajiște trăiau o lăcustă și o furnică. Lăcusta sărea toată ziua la soare, în timp ce furnica muncea din greu și tot căra ceva undeva. Lăcusta era foarte uimită de asta, a sărit la el și l-a întrebat:
„Te rog, furnică, spune-mi, de ce lucrezi într-o zi atât de frumoasă și însorită? De ce nu te duci și tu să lenevești la soare ca mine?”
„Știi, lăcustă,“ spuse furnica, „eu îmi fac provizii pentru iarnă. Vara se va termina și ce facem apoi? Vine iarna, peste tot va fi zăpadă și ger, de unde voi lua mâncare atunci?“
Lăcusta a zâmbit nepăsătoare: „Dar iarna este încă departe. În zile atât de frumoase și calde ar trebui să ne bucurăm și să lenevim.“
„Fă cum crezi, lăcustă,“ spuse furnica și continuă să muncească în jurul mușuroiului.
Lăcusta a sărit mai departe. Și-a găsit un loc frumos la soare și își încălzea picioarele.
Așa a trecut zi după zi. Lăcusta stătea la soare și privea cum furnica muncește și își adună provizii. Ei însă nu-i venea să facă nimic, doar era atât de frumos și iarna era încă departe.
Dar într-o zi, iarna a venit totuși. Lăcusta abia a apucat să se mire cât de repede a căzut prima zăpadă. Îi era frig, așa că s-a retras în adăpostul ei. Îi era foame, dar nu a găsit nimic de mâncare. Și-a amintit de furnică. Acum, aceasta lenevea în mușuroi, înconjurată de proviziile de hrană pe care le adunase pe timpul verii și toamnei.
Lăcusta a început să plângă, îi ghiorțăia stomacul de foame. Dacă în loc să lenevească la soare s-ar fi gândit și la iarnă. Nu i-a rămas decât să meargă să ceară de la animalele din jur, să vadă dacă se îndură cineva de ea și îi dă ceva. A ajuns și la furnică.
„Vezi, lăcustă. Dacă te-ai fi gândit la iarnă încă din vară, ai fi avut și tu provizii,” spuse furnica.
„Acum știu. Și promit că dacă voi supraviețui iernii, voi ține minte să mă gândesc mai mult înainte. De asemenea, îmi voi face provizii și nu voi mai lenevi.”
Furnica a invitat lăcusta în vizită, a lăsat-o să se încălzească și a împărțit mâncarea cu ea. La plecare, i-a mai dat ceva de ronțăit pentru acasă.
„Îți mulțumesc, furnicuțo,” a spus lăcusta. „Nu doar că îmi voi face propriile provizii vara aceasta, dar pentru că ai fost atât de bună cu mine, te voi ajuta și pe tine să cari proviziile de mâncare.”
Iarna a trecut, a venit primăvara și după ea vara. Furnica a lucrat din nou cu sârguință și a cărat firimituri în mușuroi. Și lăcusta? Nu mai râdea și nu se mai mira, ba chiar nu se mai tolănea la soare. În schimb, căra provizii în căsuța ei. Și când îi mai rămânea timp, ajuta și furnicuța să care mâncare. Pentru iarna următoare, amândoi vor fi pregătiți și niciunul nu va trebui să sufere de foame.
