În deșertul scăldat de soare trăiau diferite animăluțe. Fie că erau animăluțele cele mari, cum ar fi cămilele cu două cocoașe, fie cele mai mici, cum ar fi vulpea deșertului sau șerpii veninoși. Dar trăia acolo și o șopârlă mică de deșert, o șopârlă pe nume Riko.
Avea solzișori verde-gălbui și o coadă lungă și solzoasă. El iubea deșertul, îi plăcea să se încălzească pe nisip sau pe piatră, sau pur și simplu să hoinărească prin deșert. Trebuia însă să fie mereu atent, pentru că deșertul este foarte periculos pentru șopârlele așa de mici ca el.
Nu știa niciodată de unde poate să se strecoare șarpele sau să zboare vulturul răpitor. Când se apropia noaptea, Riko căuta crăpăturile din stânci în care se ascundea noaptea, să fie în siguranță de animalele periculoase.
Într-o dimineață, când soarele începea să răsară printre nisipul sclipitor, Riko a plecat la plimbare. Pe când mergea așa cu lăbuțele lui mici pe nisipul fierbinte, dintr-odată a observat ceva. Ceva sclipea în depărtare. Riko s-a apropiat încet, încet. Era un obiect foarte mic și strălucitor, îngropat pe jumătate în nisipul fierbinte. Când a săpat prin nisip cu ghearele lui mici, a descoperit o oglindă mică.
„Oare ce poate fi asta? Arată ciudat,” și-a spus Riko în sinea lui. S-a speriat când a văzut în reflexie o altă șopârlă – pe el însuși – dar și-a dat seama repede că era el.
Deodată s-a oprit lângă el o șopârlă mai mică, portocalie, pe nume Liza.
„Bună Riko, ce faci?” l-a întrebat Liza cu curiozitate, când Riko se săpa prin nisip.
El i-a arătat plin de entuziasm ce găsise. Amândoi studiau lucrul ciudat care apăruse în deșert. Așa ceva nu mai văzuseră până atunci.
„Poate aduce noroc!” se gândi Liza și continuară să descopere împreună formele ciudate pe care le avea oglinda. Erau surprinși că se vedeau în ea.
Deodată, ceva zbură pe deasupra șopârlelor. Ceva se învârtea deasupra lor și îi privea lacom cu ochi răpitori.
„Atenție, e un vultur aici! Trebuie să ne ascundem repede!” strigă Liza și îl trase pe Riko departe de oglindă. El încerca să-și ia descoperirea, fără ea nu putea să plece.
Vultrul se năpustea deja asupra lor și voia să-i ia în ghearele lui amenințătoare, când deodată Riko a avut o idee. Și el și-a dat seama de oglindă doar pentru că strălucește. Și așa a îndreptat oglinjoara direct spre vultur în fața soarelui și l-a orbit. Vultrul a țipat și a dispărut în depărtare. Oglinda l-a orbit atât de mult, încât a zburat încurcat dintr-o parte în alta pentru mult timp.
„Într-adevăr aduce noroc!” au strigat bucuroase șopârlele, când vultrul a zburat departe.
Într-adevăr, le-a salvat viața un obiect ciudat, oglinda. Și așa Riko și-a luat descoperirea cu el peste tot. În rătăcirile lui prin deșert însă nu mai era singur. Îi făcea companie prietena lui Liza și oglinjoara ciudată pe care o găsise. O păstra mereu cu grijă și credea că într-o zi va afla de unde vine cu adevărat.
