Chic era un păianjen foarte agitat, dar în schimb foarte vesel. Își făcea mereu pânze de păianjen peste tot prin împrejurimi. Într-o zi însorită de primăvară a plecat în excursie cu pânza lui de păianjen. Pe când zbura așa cu pânza lui de păianjen, purtat de briza blândă de primăvară, a dat peste o fermă.
Acolo și-a întins pânza de păianjen în hambar, lângă casa veche, unde locuia o bunică cu bunicul, care iubeau mult animăluțele. Și de aceea aveau foarte multe. În hambar aveau căluți, în coteț purceluși și găinușe, iar în căsuța lor locuia împreună cu ei credinciosul lor cățeluș Lăbuș.
Când bunica cu bunicul au văzut în hambar pânza de păianjen, nu au distrus-o, pentru că știau că acolo trăiește o mică creatură, păianjenul. Și într-adevăr! Acolo trăia Chic. Era un păiănjen mic și brun, căruia îi plăcea ca pânza lui să fie frumos țesută, ca cel mai frumos tablou sau ca o perdea brodată. Muncea din greu, țesea și țesea, ca să fie cât mai frumoasă, chiar perfectă. Avea grijă frumos de ea, întotdeauna mătura în jurul ei, ori de câte ori i se rupea undeva, o repara repede, o curăța frumos și o spăla, ca să nu rămână acolo nici măcar o fărâmitură. „Super și gata!” și-a spus într-o dimineață după ce s-a uitat la pânza de păianjen frumos țesută. Pânza de păianjen din hambar era deja destul de mare. Și căluții se uitau uimiți la lucrarea lui Chic.
Când deodată deasupra hambarului și a întregii ferme a bunicii și bunicului au început să se formeze pe cer niște nori imenși și întunecați. Păi nu arăta deloc frumos… Chiar și soarele s-a ascuns de frică! Atunci a venit o furtună mare, vântul bătea cu putere și a început vijelia.
Bunica cu bunicul au legat repede căluții, au închis purceii în coteț și găinușele în coteț și s-au ascuns împreună cu Lăbuș în căsuță. Pretutindeni în jur se rupeau crengile, frunzele zburau prin curte și dansau un dans nebunesc, și pe deasupra a și început să plouă. Păi ce furtună a fost! Toate animaluțele tremurau de frică. Se temea și Chic, care se grăbea repede să-și mai întărească pânza de păianjen, ca vântul puternic să nu i-o sufle sau să nu i-o rupă. Țesea repede, ca să nu se întâmple nimic cu pânza lui. Deși era în hambar, prin lemnul vechi pătrundea înăuntru vântul puternic și cădeau picături reci de apă. Când deodată a suflat vântul atât de tare, că Chic cădea și cădea, până a căzut pe pământul tare din hambar.
„Aoleu, mă doare, mă doare!” plângea și țipa micuțul păianjen ghemuit pe pământ. Numai că căluții și purceii nu îl auzeau deloc. Era prea micuț. Și așa plângea acolo foarte trist și într-adevăr mult timp nimeni nu l-a auzit, până când nu a trecut pe acolo, pe jos, un miriapod.
„De ce plângi?” l-a întrebat cu curiozitate și s-a apropiat de el cu toate cele o sută de lăbuțe ale sale. Chic a răspuns cu lacrimi în ochi: „Am căzut din pânza mea țesută, când a fost furtuna mare. Nu pot să mă ridic, pentru că mă doare lăbuța. Auuu, mă doare tare!” se plânse păianjenul la miriapod și arătă spre pânza lui din colțul hambarului.
Miriapodul se prezentă ca Ionuț. Și îi păru rău de păianjen, și el abia reușise să se ascundă de furtună, așa că spuse: „Stai, alături la gospodărie locuiește și un păianjen, Emil, dar e doctor pentru insecte, gândăcei și păianjeni. Mă duc repede după el, sigur o să te ajute!” își aminti miriapodul și se grăbi spre gospodăria care era lângă ferma bunicii și bunicului. Și așa miriapodul, din fericire că avea atâtea picioare, a alergat repede cât putea să-l aducă pe doctor. Măcar că s-a oprit furtuna aia și soarele a ieșit de după nori. S-a întors într-o clipă cu ajutor. Păianjenul Emil l-a îngrijit pe micul păianjen Chic, i-a legat piciorul cu bandaj, i-a dat sirop pentru durere și l-a ajutat să se întoarcă înapoi în pânza lui. Deși îl mai durea puțin piciorul și furtuna îi rupsese pânza, nu-l deranja, pentru că își găsise prieteni noi – păianjenul Emil și miriapodul Ionuț.
Noul său prieten păianjen l-a ajutat chiar și să-și repare pânza de păianjen distrusă de furtună, ca să fie din nou la fel de frumoasă și puternică ca înainte.
„Mulțumesc foarte mult!” a spus Chic cu lacrimile în ochi doctorului păianjen. Și nu a uitat să-i mulțumească și miriapodului Ionuț, că dacă nu era el, nu știu, nu știu cum ar fi ajuns păianjenul. Poate că ar fi stat acolo și ar fi plâns până astăzi. Dar atât oamenii, cât și animăluțele se ajută unele pe altele. Și așa ar trebui să fie.
