Rățușca cea urâtă

Într-o zi de primăvară, mama rață se plimba nerăbdătoare în jurul ouălor din cuib, așteptând ca toate rățuștele ei să iasă din ou. Și a auzit prima „crăpătură“. Unul dintre bobocii galbeni se lupta să iasă din ou. Și curând au ieșit și bobocii din al doilea și al treilea ou. Doar al patrulea, cel mai mare dintre ouă, încă nimic. Mama rață se învârtea în jurul lui, ciocănea cu ciocul pentru a-l grăbi, dar bobocul din ou nu voia încă să iasă.

Tocmai trecea o gâscă bătrână și a văzut mama rață cum privea îngrijorată oul. S-a apropiat și a început să filozofeze: „Vă spun, doamnă rață, acesta este un ou diferit. Din el sigur nu va ieși un boboc.“

În acel moment, oul în sfârșit a crăpat, s-a spart și deja venea pe lume ultimul boboc. Dar ce e asta? Ultimul boboc arăta diferit, era mare și gri.

„Oau, ce diferit e,” spuneau ceilalți boboci către cel mai tânăr frate. „V-am spus eu” a adăugat gâsca bătrână cu contribuția ei. Săracul boboc era trist din cauza asta, toți se uitau la el și vorbeau despre el, ca fiind bobocul diferit.

Și zâmbetele și tachinările nu s-au oprit nici după un timp, pentru toți a rămas un boboc diferit, de care frații săi se rușinau. Mama rață le vorbea și îi îndemna să fie buni cu bobocul. „Dați-i timp, cu siguranță va crește și el la fel de frumos ca voi ceilalți.” Dar de unde, frații continuau să râdă de boboc. Și nu doar ei. Bobocul nu mai putea suporta batjocura și a decis să plece în lume. Poate va găsi un loc unde să nu fie considerat diferit și urât de ceilalți.

A mers mult timp, până a ajuns la o fermă. Acolo trăiau multe animale domestice, dar toate se uitau la rățușcă și se întrebau ce este, de ce este atât de diferită. Rățușca nu și-a găsit niciun prieten aici. A decis atunci să trăiască singură, departe de celelalte animale.

Mult timp a rătăcit singură prin ținut, zilele începeau să fie reci, când a ajuns la un iaz mare. Acolo a văzut cele mai frumoase păsări, pe care i-a văzut vreodată. Lebede albe ca zăpada, cu gâturi grațioase și lungi, plutind elegant pe suprafața apei. Rățușca le privea aproape fără suflare, atât de fermecată era. „De-aș arăta și eu ca ele,” lacrimile îi curgeau rățuștei din ochi. Nu a îndrăznit să iasă din stuf, pentru ca acele creaturi minunate să nu o vadă, de teamă să nu le înspăimânte prin aspectul său. La un moment dat, lebedele și-au întins aripile frumoase, le-au fluturat deasupra apei și au zburat departe de iaz. Rățușca a oftat și în colțul inimii sale spera că le va mai revedea vreodată.

A decis să aștepte acolo, neștiind că lebedele migrează iarna de la apele stătătoare la râuri. Între timp, zilele se scurtau și se răceau, rățușca era flămândă și înghețată. Din fericire, a fost găsită de doi copii care au luat-o acasă, unde au ajutat-o să treacă peste iarnă. Singură nu ar fi rezistat afară până la primăvară. Când s-a încălzit din nou, copiii au eliberat rățușca înapoi în natură.

La început nu știa prea bine ce să facă, dar apoi i-a venit ideea să se întoarcă la iaz. Poate va vedea din nou acele păsări albe frumoase. Norocul i-a surâs, lebedele într-adevăr navigau din nou cu o eleganță supremă pe suprafața apei. Ca într-o transă, se apropia de iaz, când aude una dintre lebede spunând: „Oh, ce frumoasă lebăduță ești, vino la noi.“

Rățușca credea că lebăda își bate joc de ea, dar voia să o vadă de aproape, așa că, rușinată și timidă, a ajuns până la iaz. Deja se apropiau alte lebede și toate se minunau de frumusețea rățuștei noastre. Ce se întâmplă? De ce spun asta? Rățușca nedumerită avea tot felul de întrebări în minte. Deodată, și-a văzut reflexia în apă. Ce este asta? Rățușca a văzut că arată exact ca acele păsări minunate. Avea pene albe ca zăpada, un gât lung și grațios, într-un scurt timp a devenit o lebădă frumoasă!

Cine știe cum a ajuns oul de lebădă în cuibul raței. Dar s-a întâmplat și astfel a apărut această poveste despre rățușca care era diferită de celelalte din jurul ei. Dintr-un boboc de rață considerat urât a devenit acum o lebădă grațioasă și a uitat curând toate greutățile trăite.