A fost odată o poiană foarte frumoasă. Florile împodobeau poiana ca cel mai frumos covor multicolor. Florile erau tocmai în toată splendoarea lor. Păsărelele vesele zburau în jur și cântau cele mai frumoase cântece.
Și soarele ne încălzea cu razele lui calde de primăvară. De ciripitul vesel al păsărelelor și de soarele călduț se bucura și micul șoricel Rozătorul în valea lui. Acest șoricel tocmai își scoase capul afară din gaura lui mică din stejarul înalt.
„Ce zi frumoasă!” i-a spus Rozător prietenei sale buburuze, care venise să îl salute. Blănița lui maro era încălzită plăcut de razele soarelui și Rozător se bucura de vremea frumoasă.
Șoricelul s-a culcat în fața vizuinii sale și vorbea vesel cu prietena sa buburuza. Când deodată ceva le-a întrerupt conversația. Nu era însă cineva sau vreun animăluț. Era mirosul de mâncare și glasurile cuiva din depărtare!
„Ce simt eu oare? Ce aromă minunată… Ce miros frumos este acesta?!” se întrebă cu voce tare Rozător, când năsucul simți parfumul delicios. Mirosul fermecător îl atrăgea pe șoricelul Rozător ca un magnet. Așa că se despărți de buburuză, își încuie vizuina cu cheia de lemn și, ca vrăjit de aroma delicioasă, își lua zborul cu lăbuțele lui mici peste firele de iarbă, peste florile frumoase, până la lacul mic lângă care tocmai avea un picnic o familie. De acolo venea mirosul!
O fetiță pe nume Simona tocmai mânca stafide și mama ei lua o mușcătură din pâinea, pe care avea pusă brânză. Asta era mirosul acela! Brânzulița delicioasă! Familia tocmai se bucura de ciripitul păsărelelor și de vremea frumoasă.
Rozător trebuia să își facă un plan ca să ajungă la brânzuliță fără ca familia de pe pătură să îl observe, cu siguranță l-ar fi gonit imediat. Oamenii, chiar și muștele se tem de el! Animăluțele se ascund de el și oamenii vor să îi facă rău. Și nu doar ei! Odată, chiar și elefantul cel mare s-a speriat de șoricelul Rozător! Tocmai de aceea Rozător trebuia să fie atent. Însă brânza aceea avea un miros atât de frumos, încât nu a putut să-i reziste! S-a apropiat cu grijă de pătură, când deodată a avut o idee! S-a ascuns sub pătură și a început să scoată sunete ca o păsărică. Chiar că știa să cânte! Rozător a început să cânte ca cea mai ciripitoare păsărică cântătoare. Și nimeni nu îl băga în seamă. Doar albinuțele, care zburau prin preajmă îi dădeau atenție și se uitau la el cu mirare. Într-adevăr, nu vezi în fiecare zi un șoricel cântător. Atunci micuța Simona și mama ei s-au ridicat de pe pătură, căutând păsărica misterioasă, care cânta atât de frumos. Rozător a profitat repede de șansa lui, a săltat spre pătură, până s-a apropiat de brânzulița care stătea pe farfurie. Încă mai fredona vesel.
Era pe punctul să ia o bucățică din brânzuliță, când Simona l-a întrerupt. Îl văzuse!
„Bună prietene, să împărțim?” a șoptit Simona încet, ca să nu observe mama ei care căuta păsărica aceea. Rozător a dat din cap surprins și nedumerit. Simona era o fetiță bună. Îi plăcea să împartă și cu animalele. Simona îi dădu atunci cu grijă o bucățică de brânzuliță. Rozător luă cu atenție brânza și a mulțumi din toată inima. Oameni așa de buni încă nu întâlnise. Cu grijă plecă de pe pătură și la despărțire îi mai făcu cu mâna noii lui prietene. Aceasta îi făcu și ea cu mâna înapoi. Șoricelul își dădu seama de ceva. Nu toți oamenii sunt așa de răi cum credea ea. De aceea nu trebuie să judeci oamenii după cum sunt alții. Se bucură și că fetița nu se temuse de el.
Rozător se întoarse în valea lui și în acea seară în vizuina lui se ținu o mare petrecere. N-ar fi lăsat cadoul de la Simona, și anume toată brânza aceea, doar pentru el. Și-a chemat la masă toată familia lui de șoareci și nu numai! La masă stătea și buburuza și ceilalți prieteni.
