Un mic țânțar zbura prin peisaj. Cel mai mult îi plăcea să zboare deasupra suprafețelor iazurilor, în care își putea privi reflexia. Acest țânțar era foarte îngâmfat. Când zbura pe lângă o muscă ce se odihnea la umbră, își aranja trompa și acele câteva fire de păr de pe cap.
„Trebuie să arăt bine, musca sigur se uită la ce chipeș sunt,” își spunea țânțarul.
Dar musca nu avea nicio treabă cu țânțarul, continua să se odihnească la umbră pe un măr putrezit și se bucura de gândul că va mânca. Dar țânțarul nu știa asta și continua să se dea mare.
Prin acele zboruri, însă, s-a obosit foarte mult, căci să arăți mereu frumos când zbori în vânt este destul de obositor. Și de aceea țânțarul a decis să se odihnească.
„Unde aș putea să mă așez pentru o clipă?” se gândea țânțarul și se uita în jur, când a văzut un taur stând la pășune.
„Acela are niște coarne mari și frumoase, acolo va fi bine să stau,“ și-a spus țânțarul și s-a așezat imediat pe cornul taurului. „Ce onoare pentru acest animal mare de sub mine, că stau tocmai eu pe el.“
Când țânțarul s-a odihnit, s-a ridicat și și-a spus că ar trebui să-și ia rămas bun de la acel animal.
„Deci m-am odihnit, taure, voi zbura din nou,“ a strigat țânțarul și a zburat în fața ochilor taurului.
„Zboară,“ a mormăit taurul. „Nu-mi pasă deloc. Nici nu știam că ești aici, așa că de ce m-ar interesa că vei pleca din nou?“
Tânțarul s-a încruntat. Deci, acel rumegător prost nu l-a observat? Tânțarul a pufnit și a zburat departe. Pe drum, și-a dat seama brusc că poate nu este atât de important cum crede.
