Odinioară trăiau trei fluturași mici – unul alb ca zăpada, al doilea roșu aprins și al treilea galben strălucitor. Zburau împreună deasupra pajiștii înflorite, dansau în razele soarelui și cu bucurie treceau din floare în floare.
Jocurile și râsul îi cuprinseseră atât de mult, încât nici nu mai simțeau oboseala. Dar dintr-o dată se auzi tunetul din depărtare, norii au întunecat cerul și ploaia îi surprinse nepregătiți. Picăturile de ploaie le-au udat aripile înainte să apuce să găsească un adăpost.
Drumul spre casă era lung și fluturașii căutau cu disperare unde să se ascundă de furtună. Mai întâi au zburat la un crin frumos și l-au rugat: „Crine, bun crin, deschide-ne floarea ta, să ne ascundem la tine de ploaie.” Crinul însă răspunse rece: „Voi primi doar fluturașul alb. Este curat ca mine. Ceilalți să rămână afară.”
Fluturele alb însă clătină din cap. „Îți mulțumesc, crinule, dar fără frații mei nu mă voi ascunde. Fie toți, fie nimeni.” Și astfel au zburat mai departe, uzi, dar încă împreună.
Apoi și-au încercat norocul la lalea. „Lalea, te rugăm, deschide-ți floarea, să ne putem odihni în ea!” Laleaua spuse: „Fluturele galben și cel roșu, veniți înăuntru.” Dar pe fluturele alb nu-l voi primi.” Fluturii s-au privit unul la altul și au răspuns la fel ca mai înainte: „Fără fratele nostru nu vom merge. Stăm împreună.”
Ploaia se înteţea, aripile deveneau din ce în ce mai grele, dar fluturii nu se dădeau bătuţi şi zburau mai departe – împreună, chiar dacă erau uzi şi obosiţi. Şi tocmai atunci îi zări soarele. Sa înduioșat văzând cum se ţineau unul de altul şi s-a hotărât să îi ajute. Izgoni norii, ploaia a încetat şi razele lui calde le-au uscat aripile fluturilor.
Poiana înviă din nou cu lumină şi miresme, florile zâmbeau şi cei trei fluturi viteji puteau din nou să se înalţe cu bucurie deasupra peisajului. Şi când seara cerul începu să se învăluie în întuneric, fluturii se întoarseră împreună acasă, unde îi aştepta un somn liniştit.
