„Crenguță după crenguță, bețișor după bețișor,” cânta barza care zbura pe cer. Era primăvară și această barză zbura neîncetat către un horn părăsit și apoi înapoi în pădurea din apropiere. Își aducea treptat crenguțe și le așeza în vârful hornului. Își construia acolo un cuib. Se bucura că, odată ce va fi gata, se va muta acolo cu iubita sa doamnă barză și vor putea avea împreună pui de barză.
Trebuia să termine cuibul. Și asta nu e deloc ușor. Trebuia să aducă și să așeze totul frumos unul peste altul, astfel încât cuibul să fie solid și confortabil. De departe, barza era observată de coțofana. A venit la ea, s-a așezat pe acoperișul cel mai apropiat și a spus: „Nu înțeleg de ce te chinui atât de mult. Este o muncă complet inutilă, barză.”
„Și cum altfel ar trebui să fac?” a întrebat barza uimită. „Poate că coțofana cunoaște o metodă mai rapidă,” și-a spus în sinea lui.
„Cu un astfel de ritm, te vei epuiza înainte să construiești ceva. Ramură după ramură. Asta durează prea mult. E mai bine să găsești un cuib abandonat de anul trecut. De la cineva. Și va fi gata imediat. Nu trebuie să faci atâta muncă,” explica coțofana.
Barza se gândi la asta. Dar simțea că nu este corect. „Nu, nu, coțofano. E mai bine să-ți faci propriul cuib. Să-l construiești frumos. Doar așa știi că este suficient de solid și că va fi bun pentru familie. Nu mă deranjează să lucrez la cuib. În plus, apoi ai și un sentiment de satisfacție că ți-ai construit cuibul cu propriile aripi și cioc,” răspunse barza și zbură să aducă alte crengi.
„Pche, cum vrei,” răspunse coțofana și zbură să-și caute un cuib părăsit. În scurt timp găsi unul. Imediat se instală în el și se lăudă cât de bine a făcut ea. Și fără muncă.
În acea seară, însă, s-a pornit un vânt puternic. De mult nu mai bătuse unul așa tare în împrejurimi. Barza s-a ascuns în cuibul său. Deși nu era încă complet terminat, era solid. Exact cum își dorea. Îi acordase multă atenție. Coțofana se ascundea și ea în cuibul său. În cel pe care îl găsise. Dar când vântul a început să bată cu putere, vechiul cuib al coțofanei s-a împrăștiat în toate direcțiile.
Coțofana nu știa unde să se ascundă. Se uita în jur. În cele din urmă, a zărit cuibul neterminat de pe horn și barza în el. De îndată ce vântul s-a mai potolit, a zburat repede la barză și a rugat-o: „Te rog, pot să mă ascund la tine? Doar în noaptea asta. Nu am unde să merg. Cuibul meu s-a destrămat.”
Barza era bună, de aceea i s-a făcut milă de coțofană. Așa că i-a făcut loc lângă ea. Până dimineața, vântul s-a liniștit. Când barza a deschis ochii, a auzit pe cineva cântând aproape: „Crenguță după crenguță, bețișor după bețișor.” Era coțofana. Îi aducea barzei în cuib alte crenguțe, ca să poată continua construcția cuibului.
„Ce faci?” a întrebat barza. „Te ajut. Îți aduc material pentru cuib. Pentru că m-ai lăsat să stau aici peste noapte. Ai avut dreptate, lenea nu se merită. Dacă mi-aș fi construit cuibul cu sârguință singură, ca tine, acum aș fi avut unde să locuiesc.”
Barza doar a zâmbit și a fost bucuroasă că a fost lăudată astfel pentru munca sa grea. Când au terminat cuibul său pe horn, au construit în apropiere și o casă pentru coțofana. Până în ziua de azi, coțofana și barza sunt prieteni și, de asemenea, vecini.
