Adânc în pădure, într-o vizuină mare, locuia o familie de bursuci: tata bursuc, mama bursuc și cei doi pui frumoși și neastâmpărați. Erau doi băieți bursuci. Se numeau Monty și Pișcot.
Amândoi erau foarte cuminți. Îi ajutau pe părinți cu toate. Construiau cu ei vizuini complicate și adunau mâncare de peste tot din pădure. Părinții erau foarte mândri de ei. Monty și Pișcot erau însă plini de energie și mereu inventau ceva. Le plăcea foarte mult să se joace de-a v-ați ascunselea și de-a prinselea și erau prieteni buni cu celelalte animale. Erau băieți curajoși și nu se temeau de nimic. Totuși, într-o zi s-a întâmplat ceva, care i-a făcut să simtă frica.
Era o după-amiază frumoasă și însorită, iar Monty și Pișcot își terminaseră deja toate îndatoririle. Așa că au decis să alerge prin pădure, să găsească veverițe și să se joace cu ele un joc. Au străbătut pădurea în lung și-n lat. Au strigat după prietenele lor, dar nu le-au putut găsi. Așa că au plecat mai departe, mai adânc în pădure.
După un timp de căutare, deodată Monty a strigat: „Pișcot, ai auzit asta?” „Nu, n-am auzit nimic,” i-a răspuns Pișcot, privindu-l nedumerit. Monty a arătat cu lăbuța spre gură, semn că Pișcot trebuie să fie tăcut și să asculte. Câteva secunde nu s-a întâmplat nimic, dar apoi amândoi au auzit. „Ajutor, ajutați-ne cineva! Vă rog!” s-a auzit de undeva din depărtare.
Băieții bursuci au recunoscut imediat că sunt chemați de prietenele lor, veverițele. Nu au ezitat și au alergat după vocea lor. Au sărit peste tufișurile de afine, au dat la o parte arbuștii și apoi le-au văzut. Veverițele căzuseră într-o groapă uriașă, care fusese săpată în pădure. Acea groapă fusese săpată de braconieri, pentru ca un animal să fie prins în ea. Dar acum căzuseră două veverițe și nu puteau ieși. Bursucii au alergat imediat la ele și s-au gândit cum să scoată veverițele afară. Groapa era adâncă și pe laturile ei nu era nimic de care să se prindă.
Apoi Pișcot a avut o idee: „Monty, să găsim o creangă lungă, te legi de capătul ei cu iarbă rezistentă și te cobor la veverițe. Le întinzi mâna și ele se vor urca pe tine și pe creangă.” Amândoi au început să caute cea mai lungă creangă și cea mai rezistentă iarbă, pe care au împletit-o într-o funie. Monty s-a legat de picior de creangă, dar când trebuia să se coboare, i s-a făcut frică. Stătea deasupra găurii, se uita la veverițele captive și a încremenit complet.
„Pișcot, mi-e frică,” i-a spus trist fratelui său. „Monty, am încredere în tine. Știu că groapa este adâncă, dar știu și că poți reuși. Nu-ți face griji. Frica este normală, dar datorită fricii vine curajul,” a încercat Pișcot să-l asigure pe Monty.
Și astfel Monty s-a hotărât. S-a uitat în jos, a tras adânc aer în piept și s-a coborât încet până aproape de fundul gropii. A ajutat prietenele veverițele să iasă sus și apoi toți l-au ajutat pe Monty. Împreună au acoperit groapa, astfel încât nimeni să nu mai cadă în ea vreodată, și s-au îndreptat spre casă.
Când, mai târziu, seara, băieții bursuci le-au povestit părinților lor, aceștia nu și-au putut crede urechilor. Erau mândri de ei. De atunci, Monty nu a mai uitat niciodată că frica este normală și că nu trebuie să se rușineze de ea. Și de asemenea știa că datorită fricii vine curajul.
