A venit seceta. O perioadă în care nimeni nu a mai văzut norii de mult timp. Chiar și soarele ardea mult mai tare. Animăluțele din pădure se ascundeau la umbra pinilor și mergeau să se răcorească la cel mai apropiat pârâu. Dar căldura nu era singura lor grijă. Faptul că nu plouase de mult însemna că din când în când putea apărea un incendiu. Și asta s-a întâmplat și în pădurea de pini.
Era o după-amiază însorită, soarele sus pe cer. Animăluțele din pădure se odihneau pe mușchi sau își înmuiau lăbuțele în pârâu, când deodată bursucul a simțit ceva. „Parcă cineva arde ceva aici,” a spus cu voce tare și a continuat să tragă în nări mirosul neplăcut. După un timp, și veverițele au văzut în depărtare un mic fum.
„Repede, repede, trebuie să-l stingem!“ strigau toate animăluțele care stăteau lângă pârâu. Cât de repede au putut, au format toți un șir, stând unul lângă altul de la pârâu până la focul care izbucnise. Își dădeau între ei apă în orice aveau la îndemână și încercau să stingă focul. După câteva minute au reușit. S-a aprins doar o grămadă mică de frunze, așa că s-a rezolvat repede. Animăluțele s-au așezat obosite de-a lungul pârâului și au răsuflat ușurate.
Bursucul însă a început să gândească cu voce tare: „Ar trebui să ne pregătim mai bine pentru asta. Data viitoare poate să ia foc căsuța cuiva și să se întâmple ceva. Ar trebui să ne facem o pompă de stingere mobilă. Ce părere aveți? Înainte să se întâmple ceva groaznic.“ „Este o idee grozavă, bursucule, dar de unde vom lua bani pentru ea?“ au întrebat curioase veverițele. „Vom face o colectă. Este pentru o cauză bună. Cu siguranță toți vor contribui cu plăcere,“ a decis bursucul.
Și așa s-a întâmplat. Bursucul și veverițele au sărit imediat și au început să umble prin toată pădurea, adunând lucruri și bani pentru a construi o pompă de incendiu mobilă. Toate animăluțele au contribuit cu mare plăcere, cu excepția celui mai bogat din pădure: ursul. Acesta doar și-a ridicat nasul și a spus cu mândrie: „Nu vă dau nimic, am și eu puțin. Dacă va arde casa mea, o voi stinge singur. Nu am nevoie de pompa voastră. Este o prostie și bani aruncați degeaba.”
Deși ursul a alungat animăluțele și nu le-a dat nimic, au strâns destui bani pentru a construi pompa. Nu au așteptat nimic și s-au apucat cu toții de treabă. Fiecare animăluț din pădure s-a implicat, cu excepția ursului. În câteva ore, pompa a fost gata. Abia trecuseră câteva zile și deja au trebuit să o folosească. Dar știi ce a început să ardă de data aceasta? Desigur, casa ursului. Exact cel care nu doar că nu a vrut să contribuie la pompă, dar nici măcar nu a ajutat la construirea ei. Acum stătea neajutorat în fața casei sale și chema pe toți în ajutor. Fumul ieșea pe toate ferestrele și el doar alerga în jur ținându-se de cap.
Animăluțele au auzit cum striga după ajutor și nu au ezitat să vină imediat cu mașina lor de pompieri. Focul era deja mare și era greu de stăpânit. În cele din urmă, au reușit. Flăcările s-au pierdut sub apa pe care mașina de pompieri o arunca fără oprire. Ursul stătea în fața casei sale. Se uita trist cum apa curgea pe ușă. În acel moment și-a dat seama că, dacă ar fi fost înăuntru și dacă animăluțele nu l-ar fi ajutat, s-ar fi putut întâmpla ceva și mai rău. S-a întors către prietenii săi epuizați și și-a cerut scuze: „Îmi pare rău. Îmi cer scuze că v-am luat în derâdere și nu am vrut să vă dau bani sau să vă ajut. Vă mulțumesc că m-ați ajutat voi pe mine.”
Animăluțele au fost amabile și astfel l-au iertat pe urs. L-au ajutat apoi să-și pună casa în ordine, ca să poată locui din nou acolo. Și apoi ursul le-a invitat la cel mai bun prânz pe care a reușit să-l gătească. De atunci, nu a mai fost zgârcit sau egoist. Era bucuros că avea prieteni care știu să ierte.
