Dincolo de muntele ascuțit și pădurile înghețate se afla un mic, dar frumos regat. În el locuia o prințesă fermecătoare cu părinții ei. Prințesa era foarte frumoasă. Părul ei lung și deschis la culoare strălucea ca soarele. Ochii ei erau albaștri ca un izvor de cristal și zâmbetul ei era cel mai frumos din întreaga lume. Era foarte frumoasă și avea o inimă bună. Regele și regina erau extrem de fericiți cu ea și o iubeau mai presus de orice.
Dar era ceva care îi îngrijora. Fetița lor era mută. Asta înseamnă că fetița lor nu avea voce. Așa s-a născut. Deși părinții erau îngrijorați, prințesa nu își făcea griji. Nu o deranja deloc și avea mereu un zâmbet pe față.
Odată, în regat a sosit o vizită neașteptată. O căruță mare, condusă de un bărbat. În acea căruță erau câini. Mari și mici. Bărbatul călătorea cu ei prin lume și îi oferea peste tot și tuturor. Și astfel s-a hotărât să ofere unii dintre ei și regelui, reginei și prințesei.
Prințesa își dorea foarte mult un cățel. Dorea să aibă un însoțitor pentru plimbările lungi pe care le făcea în pădurile înghețate. Examina fiecare cățel. Unii stăteau neînfricați și ascultători pe loc. Alții o priveau cu încredere, dar ea a observat unul care stătea în colțul căruței. Pentru că nu putea vorbi, a arătat spre el.
Bărbatul s-a îngrozit și a început să se scuze: „Prințesă, aceasta nu este o alegere bună. Este un câine care nu este dresat, se teme de întuneric și nu este bun. Nici măcar nu știm de unde este. L-am găsit odată pe marginea drumului, rătăcind. Alegeți altul.” Dar Prințesa a rămas fermă pe poziție. A dat din cap că nu este de acord și a arătat din nou spre cățelul din colț. Simțea o legătură specială cu el. Știa că nu vrea altul și că, deși nu poate vorbi, el va fi cel mai bun pentru ea. Părinții și-au dat seama că prințesa este hotărâtă, așa că i-au permis să aibă acel cățel.
A durat mult până când cățelul a învățat să asculte, dar era atât de recunoscător prințesei, încât a învățat totul în cele din urmă. Însă nu a încetat să se teamă de întuneric, așa că dormea cu prințesa în pat. Prințesa îl iubea și nu făcea niciun pas fără el. Chiar l-a învățat să reacționeze la sunetul unui fluier. Când voia să-l cheme, nu trebuia să scoată niciun sunet. Doar fluiera cu un fluier care avea un sunet special și pătrunzător, iar cățelul era lângă ea.
Când se întorceau odată de la o plimbare, prințesa și-a dat seama că și-a uitat panglica de păr în pădure. I-a arătat cățelului să o aștepte, că va alerga repede acolo. Dar când alerga prin pădure, s-a împiedicat și și-a rănit piciorul. Nu putea să se ridice, nu putea nici măcar să strige după ajutor, pentru că era mută. Zăcea pe pământ, o durea piciorul și prietenul ei ascultător, câinele, stătea pe loc și o aștepta.
Apoi i-a venit ideea să fluiere. A inspirat adânc și a fluierat cu toată puterea. Cățelul a pornit imediat și a găsit-o repede în pădure. A înțeles că este rănită și că nu poate merge. Și astfel a alergat cât de repede a putut pentru ajutor în regat.
Când prințesa a fost îngrijită și acasă în siguranță, își mângâia cățelul și nici nu conta că nu poate vorbi. Știa că nu putea alege un prieten mai bun. O iubea chiar și fără cuvinte și ar fi făcut orice pentru ea, pentru că ea i-a oferit încredere de la început și i-a dat acea iubire de care avea nevoie.
