Elefănțelul Călin

Într-o grădină zoologică din apropiere trăiau multe animăluțe. Deși fiecare avea propriul său țarc, toate animăluțele se cunoșteau bine între ele. În fiecare seară, când vizitatorii plecau, ele povesteau împreună. Povesteau într-e ei ce au trăit în timpul zilei și se vizitau reciproc. Îngrijitorii lor aveau mare grijă de ele, așa că și animăluțele erau mulțumite și se simțeau bine acolo.

Cu excepția unui tânăr elefant, care în ultima vreme se plimba trist printre țarcuri. Elefănțelul se numea Călin. Era frumos, sănătos, puternic, dar cumva foarte nefericit. Mergea prin grădina zoologică cu capul plecat, nu voia să se joace. Seara nu vorbea cu ceilalți. Mama sa, îl întreba adesea: „Ce se întâmplă, Călin?” La această întrebare, el devenea și mai trist și nu spunea nimic. Până într-o zi, când ceva i-a alungat tristețea.

Era o după-amiază frumoasă. Toate animăluțele făceau o expoziție pentru vizitatorii grădinii zoologice. Tânărul elefant era ascuns. Prietenii elefănțelului Călin s-au înțeles să încerce pur și simplu să-l ajute. Și astfel, seara, când vizitatorii plecaseră deja, l-au chemat pe prietenul lor: „Călin, vino la noi! Trebuie să vorbim cu tine. Ne facem griji pentru tine.”

După un moment de convingere, elefănțelul a ieșit din ascunzătoarea sa. „Ce se întâmplă?” au continuat animăluțele. Călin a tras aer în piept și a început să explice: „Mă tot gândesc că nu știu să fac nimic și că sunt complet inutil.” „Dar nu se poate, cu siguranță știi să faci ceva! Fiecare știe să facă ceva,” l-au liniștit prietenii.

„Atunci o să încerc și eu,“ se hotărî Călin. Se uită în jurul său. Gheparzi! „O să încerc să mă întrec cu voi. Mi-ar plăcea să pot alerga repede,“ spune elefănțelul Călin. S-a așezat la linia de start și când s-a dat startul, tânărul elefant și gheparzii au pornit. Dar înainte ca elefănțelul să înceapă să alerge, gheparzii erau deja de cealaltă parte a grădinii zoologice. „Nu știu să alerg repede,“ spune trist Călin.

„Atunci o să încerc să zbor,“ continuă el cu ideile și se uită la vulturii care se roteau deasupra capului său. Elefănțelul Călin s-a așezat pe cel mai înalt vârf, pe care l-a găsit în grădina zoologică. A sărit de pe el și și-a fluturat urechile cât de mult a putut. Nu s-a ridicat deloc. Doar a căzut pe pământ. „Nici să zbor nu știu,“ spune trist băiatul elefant. Oricât s-ar fi gândit, nu știa ce ar putea să facă sau la ce ar fii bun. Fiecare animăluț din grădina zoologică se remarca prin ceva. Doar el nu. 

Încet s-a dus să se ascundă în ascunzătoarea sa, când deodată s-a ridicat un vânt uriaș. Bătea în toate direcțiile și lua cu el tot ce putea duce. Ridica căsuțele animăluțelor micuțe, rupea tufișuri, ba chiar a rupt și un copac. Trunchiul său a căzut chiar în fața vizuinii micilor suricate și acum nu mai puteau ieși. Erau captive în căsuța lor. Era foarte periculos, așa că animăluțele încercau să tragă trunchiul sau să-l ridice cumva. Nimeni nu a reușit să-l miște.

Până când a venit la suricate Călin. A prins trunchiul cu trompa sa, și-a adunat toate forțele și a ridicat copacul de pe pământ. L-a dus cu grijă suficient de departe, astfel încât nimeni să nu se rănească. Suricatele au ieșit din vizuină și au început să-i mulțumească mult elefantului. Între timp, s-a liniștit și vântul mare și toate animăluțele erau fericite că totul s-a terminat cu bine. Prietenul elefantului, cerbul, s-a aplecat spre el și i-a spus: „Acum știi ce poți face? Ești puternic și știi să-ți folosești puterea spre bine. Astăzi ai salvat suricatele.” De atunci, elefantul Călin nu mai este trist. Știe bine că și el este util și că știe să facă ceva. Fiecare este special în felul său.