Lidia era o fetiță blondă care petrecea foarte mult timp în pădure. Îi plăcea foarte mult să citească acolo, să se odihnească și să pună diverse bunătăți în hrănitoare pentru căprioare. Iubea să se întindă pe mușchi, să simtă mirosul ciupercilor și să încerce fructele de pădure, care creșteau peste tot în jur. Dar într-o zi, Lidia a întâlnit în pădure pe cineva, pe care nu-l mai văzuse niciodată. De fapt, nici nu știa că cineva ca acela există.
Era o după-amiază frumoasă și colorată de toamnă. Aerul era deja rece, dar soarele încă încălzea frumos. Lidia trecea pe lângă ferigi și căuta ciuperci ascunse undeva în colțurile pădurii, când deodată a auzit un foșnet slab. S-a întors, dar nu era nimeni nicăieri.
După un timp, a auzit și o voce blândă. „Unde am pus-o? Ce uitucă sunt. Ce voi face acum?” Lidia s-a așezat în genunchi după un copac, ca să nu fie văzută, și a căutat de unde vine vocea. După un timp, a văzut o zână mică. Era toată verde. Doar capul îi era împodobit cu o căciuliță roșie și purta un palton roșu. Sărea printre ferigi și afine și căuta neîncetat ceva. Lidia și-a frecat ochii, crezând că doar i se pare. Dar când mica zână a sărit mai aproape de ea, a înțeles că nu este doar un vis.
Lidia a privit de după copac și a întrebat: „Bună, zână, ce cauți?“ Zâna s-a speriat atât de tare, încât a căzut pe spate. Nu avea nici cea mai mică idee că Lidia era acolo. „Nu te teme, nu-ți voi face rău, doar vreau să te ajut,“ a asigurat-o rapid Lidia pe zână.
La început, zâna s-a temut și s-a rușinat. Dar apoi a început să vorbească cu vocea ei blândă: „Eu sunt o zână a pădurii. Am grijă ca animăluțele de aici să nu pățească nimic. Dar acum am stricat totul. Mi-am pierdut bagheta. Aceasta mă ajută să nu vină gerul iernii mai devreme decât ar trebui. Când apare undeva și este încă toamnă, îl topesc cu bagheta, ca totul să fie așa cum trebuie să fie. Doar că gerul a început deja să se arate și gândăceii nu sunt încă pregătiți pentru iarnă. Este prea devreme. Dar eu nu am bagheta ca să împiedic asta.“
Lidia nu a ezitat și a început imediat să acționeze. „Nu te teme, zână a pădurii, eu sunt mai mare și astfel pot vedea mai departe. Te voi ajuta să găsești bagheta, ca să poți repara totul și să salvezi gândăceii,” a spus Lidia și a început să caute. Cunoștea în pădure fiecare colț, fiecare copac și fiecare vizuină. Și astfel a început să cerceteze totul. Frunză după frunză, mușchi după mușchi și copac după copac. Zâna pădurii, desigur, căuta și ea.
Au trecut câteva ore și Lidia a trecut probabil prin toată pădurea. S-a așezat pe pământ și s-a gândit unde ar mai putea fi bagheta. Cu siguranță nu s-a evaporat. Lidia știa că de asta depinde viața gândăceilor, așa că nu voia să renunțe. Și apoi i-a mai venit o idee. S-a urcat într-un copac unde avea cuib coțofana. Acesta este o pasăre atrasă de lucruri sclipitoare și strălucitoare. Desigur, acolo era și bagheta. Atât de mult i-a plăcut coțofanei, încât și-a dus-o în cuibul său.
Lidia a luat repede bagheta și a dus-o la zână. Zâna i-a mulțumit mult și a început cât mai repede să sară prin pădure și să pună lucrurile în ordine. Lidia era bucuroasă că totul s-a terminat cu bine.
Când însă s-a uitat la copac spre cuib, a văzut cum coțofana stă tristă pe o ramură. Era nefericită că cineva i-a luat obiectul strălucitor din cuib. Lidiei i-a părut rău de ea. A scos din buzunar o oglindă mică, care de asemenea strălucea frumos. A făcut cu mâna către coțofană și oglinda a sclipit în soare. Apoi a întins mâna și i-a arătat coțofanei că o poate lua. Aceasta a zburat și a dus oglinda fericită în cuib. Lidia chiar a avut impresia că coțofana i-a zâmbit. Lidia era foarte bucuroasă că a putut din nou să ajute pădurea și animalele care trăiesc în ea.
