Pe malul unui lac mare, într-o izolare deplină, se afla o căsuță frumoasă, care nu semăna cu nicio altă casă. Fiecare perete al acesteia era pictat cu tablouri frumoase în culori cu totul neobișnuite. În jurul ușilor avea flori pictate, în jurul ferestrelor buburuze, pe pereți avea pictați căluți care se plimbau și pe acoperiș parcă înforeau copacii. Toate picturile păreau vii. Întreaga casă părea desprinsă dintr-o poveste. Dar cine locuia într-o astfel de casă frumoasă? În ea locuia pictorița Lăcrimioara.
Ea era mai înaltă, avea păr scurt, ochi albaștri sinceri și mereu mâinile pline de culori. Nu doar că știa să picteze frumos, dar era deosebită și în altceva. Cu desenele sale spunea povești. În fiecare dimineață își punea suporturile în fața casei sale și punea pânzele pe ele. A pregătit multe culori și când a început să picteze, au început să se întâmple lucruri. Pensulele au început să zboare în aer și culorile au început să se amestece. În jurul Lăcrimioarei zburau păsărele și îi cântau melodii minunate. Pictorița doar dansa în ritm, își mișca mâinile pline de culori și pe pânze începeau să se contureze imagini. Din fiecare se putea vedea o poveste. Pe unele erau copii jucându-se, pe altele cai alergând pe câmpie și pe altele copaci înfloriți cu veverițe în coroane. Era pur și simplu minunat. Lăcrimioara iubea pictura.
Toate animalele din pădure se uitau cum pictează. Le părea rău că nimeni altcineva nu vedea tablourile ei. Știa că dacă ceilalți oameni le-ar vedea, le-ar aduce o mare bucurie. Așa că odată a avut loc o adunare a animalelor în pădure. Toți au convenit cum să facă ca tablourile de la iubita lor Lăcrimioara să ajungă în lume. Animalele aveau un plan.
Într-o dimineață, când pictorița și-a scos suporturile, pânzele și culorile și a început să picteze, nu-și putea crede ochilor. Păsările care zburau în jurul ei și îi cântau în ritm au luat din senin tablourile pictate în ciocurile lor și le-au dus departe. Veverițele au sărit rapid pe suporturi și au luat restul tablourilor. Le-au dat cerbilor și aceștia au fugit cât au putut de repede în oraș. Lăcrimioara doar sta, se învârtea în jur și striga: „Așteptați, ce faceți, de ce faceți asta.“
Apoi s-a așezat pe un scaun în fața căsuței. Se uita în jur și era tristă că nu mai avea picturile. În acel moment a simțit o adiere ușoară. S-a uitat de unde venea și a văzut cum o bufniță zbura către ea. Cel mai înțelept animal din pădure. Bufnița i s-a așezat pe umăr și a mângâiat-o ușor cu aripa sa. Lăcrimioara a început să se gândească și apoi a întrebat: „Tu ești înțeleaptă. Tu știi de ce au făcut animăluțele asta?“ „Hu, hu.“ a răspuns bufnița. „Știu că animăluțele sunt bune. Nu trebuie să mă tem, nu-i așa?“ a întrebat mai departe Lăcrimioara. „Hu, Hu.“ a răspuns bufnița.
Pictorița era cu adevărat răbdătoare. Aștepta să vadă ce se va întâmpla. Între timp, animalele au împrăștiat tablourile prin oraș. Toată lumea a început să le admire. Toți oamenii erau încântați picturile atât de frumoase. Voiau să afle cine pictează atât de frumos. Și așa, animalele i-au condus la Lăcrimioara. Când pictorița a văzut cum animalele se apropie de casa ei și în spatele lor mergeau atât de mulți oameni, nu își credea ochilor. Toți au început să îi întindă mâna, să îi ureze felicitări, să îi mulțumească.
De atunci, Lăcrimioara nu mai pictează doar pentru ea și pentru animalele ei. Oamenii din zonă vin să vadă lucrările ei. Ea pictează poveștile lor, stările lor și speranțele lor. Și devine din ce în ce mai bună. Pentru că pictează cu dragoste.
