Departe de aici, într-o țară indiană, trăia o fetiță. Avea părul lung și negru ca pana corbului, mereu împletit în două cozi foarte lungi. Purta pe cap o bandă colorată, în care avea înfipte pene. Se numea Incucuna. Mama și tatăl ei erau și ei indieni și locuiau în corturi înalte.
Incucunei îi plăcea foarte mult să trăiască ca o indiancă. Știa să facă foc fără chibrituri și să picteze pe pietre. Iar, ca o adevărată indiancă, înțelegea animalele. Când Incucuna a crescut, avea de trecut o încercare. Fiecare indiancă avea calul ei. Nu călăreau pe altceva. Caii erau pentru ei cei mai buni prieteni și ajutoare. Doar că indienii nu își cumpărau caii. Trebuiau să găsească un cal sălbatic, să-l îmblânzească și să se apropie de el. Și asta nu era deloc ușor. Și exact o astfel de încercare o aștepta pe Incucuna. Trebuia să-și găsească calul ei.
De câteva luni mergea pe pajiștea din spatele pădurii, unde din când în când veneau cai sălbatici. Unul dintre ei îi plăcea foarte mult. Era negru ca părul ei. Coama lui strălucitoare sclipea în soare. Era minunat, iar Incucuna își dorea foarte mult să-l îmblânzească. Dar asta necesita timp și multă răbdare.
O vreme doar a stat și a observat caii. Într-o zi, indianca s-a așezat direct pe pajiște. Stătea acolo liniștită și aștepta. După un timp, a auzit tropotul copitelor. Și-a pus mâna pe pământ, a închis ochii și a simțit cum se cutremură pământul când caii alergau. Întregul grup a venit în galop pe pajiște. Unii mâncau iarba suculentă, alții doar alergau, dar cel mai negru dintre ei se uita la Incucuna. S-a apropiat cu grijă de ea și a încercat să o miroasă.
„Doar calm. Trebuie să fiu calmă. Vino să mă vezi, frumosule, doar vino,” își spunea încet pentru sine indianca și nici nu se mișca. Nu voia să-l sperie. Când calul era aproape de ea, a fornăit și a fugit. Incucuna însă nu a renunțat. Știa că trebuie să fie răbdătoare. În fiecare zi mergea pe pajiște, stătea acolo și aștepta să vină caii. Apoi lăsa calul negru să o observe și uneori să o atingă. Tot timpul cât calul încerca timid să se apropie de indiancă, ea stătea răbdătoare și calmă.
Odată, când Incucuna stătea pe pajiște și aștepta caii, dintr-o dată din pădure a apărut un lup. Tânăra indiancă a încremenit complet. Dacă ar fi început să fugă, lupul ar fi prins-o. Așa că a continuat să stea și să spere că va pleca sau că se va putea apăra. Lupul se învârtea în jurul Incucunei și, cu dinții la vedere, o privea. În acel moment, indianca a simțit cum pământul începe să vibreze. Caii se apropiau.
Când au apărut pe pajiște, calul negru a văzut cum Incucuna stă în mijloc și lângă ea este lupul, nu a ezitat nici o secundă și a alergat spre ea. S-a ridicat în două picioare în fața ei și a început să necheze. Lovea puternic cu picioarele și cu trupul său o proteja pe indiancă. Lupul a înțeles că calul o apără pe Incucuna. Și-a plecat urechile și a plecat.
Apoi calul negru s-a întors către tânăra fată, care încă stătea pe pământ, și cu capul său mare i se freca ușor de mâini. Incucuna îl mângâia și lacrimi de bucurie îi curgeau pe față. Calul negru și-a riscat viața pentru ea.
A așteptat atât de mult să se apropie de ea. A sperat atât de mult că îi va permite. Și acum a venit la ea singur. A vrut asta și chiar a protejat-o. Răbdarea ei s-a meritat.
Când vei trece astăzi prin ținutul indian, vei vedea o tânără și foarte frumoasă fată cu părul lung și negru, cum călărește un cal negru frumos. Nu are șa și nici frâu. Stă doar pe spatele lui și se ține de coama lui. Au încredere unul în celălalt, se înțeleg și se protejează.
