Deasupra unei văi mari și verzi se afla un regat de primăvară. Tot anul acolo creșteau flori, deasupra zidurilor se mândrea un curcubeu, iar în grădinile regale înfloreau copaci. Despre acest regat de primăvară se vorbea în lung și în larg. Fiecare care trecea pe acolo dorea să vadă acele culori, pentru care regatul era cunoscut. Copaci, flori și curcubeu. Toate acestea luminau regatul cu culori de tot felul.
În acest regat trăia prințesa Julie. O fetiță veselă și deșteaptă, pe care toți o iubeau. Prințesa Julie știa cum să ajute pe oricine. Avea înțelegere pentru toată lumea și chiar recunoștea când pe cineva îl supăra ceva. Julie avea un secret. Ceva care o ajuta să recunoască ce dispoziție avea cineva, dacă era trist sau nu. Avea o pălărie magică. Când cineva își punea acea pălărie pe cap, se colora în funcție de cum se simțea persoana respectivă. Dacă cineva era trist, pălăria devenea neagră. Dacă cineva era vesel, se colora în galben. Iar dacă cineva era furios, pălăria se înroșea. Prințesa Julie o purta mereu cu ea. Oriunde mergea prin regat, la orice plimbare, pălăria era mereu pe capul ei.
Într-o zi, mergea prin satul care aparținea regatului și a văzut o tânără fată stând pe o bancă sub un copac. Avea capul plecat, lacrimi în colțul ochilor și își freca mâinile puternic, de parcă ar fi fost supărată. Julie s-a așezat lângă ea pe bancă și a întrebat-o ce s-a întâmplat. La început, fata nu avea chef să vorbească, dar când a văzut că însăși prințesa s-a așezat lângă ea, a început să povestească: „Știi, locuiesc aici doar cu tăticul. Fac toată treaba. Gătesc, fac curățenie și am grijă de animale. Dar când vreau să ies seara puțin cu o prietenă la dans, tăticul nu-mi permite.”
Prințesa asculta atent fata și apoi a întrebat-o dacă îi poate pune pălăria. Fata a fost de acord, iar când prințesa i-a pus pălăria pe cap, aceasta a început să strălucească în culori de negru și roșu. Prințesa a înțeles că fetița nu doar că era supărată, dar era și tristă. Înțelegea de ce era așa. Totuși, a decis să încerce să repare cumva situația. Nu-i plăcea să o vadă pe fetiță astfel.
A luat așadar pălăria și a plecat să-l găsească pe tatăl ei. L-a găsit puțin mai departe pe câmp, lucrând. Când a văzut că prințesa vine spre el, s-a speriat. Dar apoi prințesa a vorbit cu el. A încercat să-i explice totul, pentru ca el să-și înțeleagă fiica. Și apoi a propus ceva: „Înțeleg de ce te temi pentru fiica ta. Și de ce nu vrei să meargă la dans. Dar am o idee. Dacă își va termina toată treaba, ce-ar fi să o lași să vină seara la dansul de la castel. La noi. Și mie îmi place să dansez, așa că din când în când organizez o petrecere la noi. Astfel, nu trebuie să-ți faci griji pentru fetița ta. Totul va fi supravegheat de tatăl meu, regele.” „Bine atunci, am înțeles,” a răspuns tatăl fetiței mulțumit.
Prințesa i-a spus apoi totul fetei de pe bancă, iar aceasta a fost în culmea fericirii. Când a venit și Tăticul la ei, totul a fost în ordine. Prințesa le-a pus pălăria, iar culoarea era de un galben strălucitor. Ca soarele. Amândoi au fost foarte bucuroși că prințesa i-a ajutat să se împace. Nu au uitat niciodată că este mai bine să vorbești, să găsești o soluție și să te înțelegi, decât să te superi și să te jignești. Iar prințesa Julie? A fost foarte fericită că, din nou, cu pălăria și bunătatea ei, a ajutat pe cineva. Și, în plus, acum se bucura că va dansa cu fetele din sat și la castelul ei.
