Când vine noaptea, pe cer apare un colț de lună și în jurul lui încep să pâlpâie steluțele. Unele strălucesc mai mult, altele mai puțin. Toate însă împodobesc frumos cerul negru. Dacă te uiți bine la lună, poți zări cum cineva stă pe ea. Este spiridușul Damir. Stă pe lună și își leagănă picioarele în aer. Hăinuța lui argintie ca cerul strălucește frumos pe cerul negru, iar părul său sclipitor flutură în vânt.
În fiecare noapte, spiridușul Damir stă pe lună și veghează asupra copiilor care adorm. Când, din întâmplare, un copil nu poate adormi, spiridușul Damir trebuie să aibă grijă de el. De pe lună, el poate vedea toți copiii. Și asta este bine. Niciunul nu trebuie să se teamă că nu va adormi în cele din urmă. Că va fi singur noaptea. Uneori, însă, nu este ușor să ajuți un copil să adoarmă. Uneori, spiridușul trebuie să folosească toată puterea sa magică pentru ca toți copiii să doarmă frumos. Așa a fost și într-o noapte de iarnă.
Era vineri seara. Încet-încet se stingeau toate luminile din camerele copiilor, se dădeau ultimele sărutări părinților și afară domnea deja întunericul. Doar pe cer se ridicase luna și pe ea stătea spiridușul nopții, Damir. Cu un telescop luminos, se uita în toate direcțiile și verifica dacă copiii dorm deja. Tocmai când se gândea că totul este în regulă și că va fi o noapte liniștită, steluțele au venit plutind pe cer și de departe strigau: „Alertă de somn! Damir! Alertă de somn.”
„Unde? Ce se întâmplă?“ întrebă spiridușul și se uită în jur. „Acolo, în căsuța portocalie din dreapta. În camera de la mansardă este un băiețel pe nume Damian. Are totul stins, dar nu poate adormi. Are ochii larg deschiși. Și este deja târziu. Ar trebui să doarmă, dar nu reușește,“ povesteau steluțele. „Bine, steluțelor, mergem la el!“ hotărî Damir și se legănă în jos de pe lună. Cu puterea sa magică, își crea o cale strălucitoare pe cer. Aluneca frumos pe ea cu picioarele, de parcă ar fi patinat.
Când a ajuns la căsuța lui Damian, s-a apropiat de fereastra lui. În jurul ei a împrăștiat puțin din strălucirea sa cerească, pentru ca Damian să nu se teamă. Acesta, când a văzut, nu și-a putut crede ochilor. S-a așezat repede pe pat și a așteptat să vadă ce se va întâmpla în continuare. Spiridușul Damir, între timp, cu ajutorul steluțelor, desena și scria pe fereastră cu praful său strălucitor ceresc. Îl întreba pe Damian de ce nu poate dormi, căci ar fi bucuros să-l ajute. De aceea este aici, să ajute copiii. Când Damian a citit mesajele strălucitoare și magice de pe fereastră, doar a zâmbit.
Dar apoi s-a întristat și a spus: „Mi-e frică să adorm, pentru că mi-e frică de întuneric. Când se stinge lumina, totul devine înfricoșător. Și sunt aici singur. Mi-e teamă să închid ochii, pentru că întunericul devine și mai mare.” Spiridușul Damir știa ce să facă. Și-a băgat mâna în buzunar și a scos puțin praf de stele strălucitor. L-a fărâmițat între degete și l-a suflat ușor printr-o mică crăpătură a ferestrei în camera lui Damian. Praful s-a răspândit magic pe pereții camerei și a rămas acolo. A luminat frumos și ușor spațiul din jurul patului lui Damian. Apoi spiridușul Damir a șoptit prin fereastră: „Nu te mai teme, Damian. Atâta timp cât vei dori, praful de stele îți va oferi puțină lumină în fiecare seară. Eu și steluțele vom avea grijă de asta. Și în timp vei înțelege că întunericul este doar întuneric și că nu trebuie să te temi. Până atunci, te poți baza pe noi. Așadar, vise plăcute!” Spiridușul a mai așteptat puțin pentru a se asigura că Damian închide ochii și adoarme. Apoi s-a întors înapoi pe lună.
De atunci, Damian a crescut și nu se mai teme de întuneric. Totuși, nu va uita niciodată că atunci când îi era frică, nu era singur. Doar așa a putut să-și învingă teama. Și chiar dacă este mare, în fiecare seară se uită la lună și la cer, să vadă dacă nu cumva îl zărește pe spiridușul Damir și steluțele, cum ajută din nou pe altcineva.
