Era deja sfârșitul lui februarie și iarna se apropia de sfârșit. Totuși, dimineața mai apărea bruma pe iarbă și bălțile înghețau pe trotuare. Pe copaci nu erau frunze și iarba nu avea nici urmă de culoarea aia verde proaspătă. Primăvara încă nu se pregătea să vină, zăpada adevărată nicăieri, dar gheața împodobea natura din jur.
Sub ferestre, pe pervazuri, apărea uneori un țurțure și pe geamuri contururi înghețate de brumă. Arăta minunat. Frumoase imagini înghețate pe fereastră ca dintr-o poveste. Cine le picta? Cine ascundea iarba sub o pătură înghețată? Era spiridușul înghețat.
Un omuleț magic de un alb cristalin. Părea ca și cum ar fi fost acoperit cu fulgi de zăpadă argintii, iar ochii săi albaștri străluceau puternic în depărtare. Apărea întotdeauna la sfârșitul lunii februarie și menținea natura sub o pătură înghețată. În fiecare zi zbura deasupra peisajului și sufla ger asupra naturii, pentru ca aceasta să se odihnească încă puțin. Ca să aștepte totuși până când vine adevărata zână a primăverii.
Într-o dimineață devreme, când spiridușul înghețat zbura ca de obicei și sufla ger, cineva l-a surprins. O fetiță mică. Stătea pe pământ și se sprijinea de un copac. Spiridușul a zburat cu grijă spre ea și a salutat-o: „Bună, fetițo, ce faci aici singură? De ce stai pe pământ? E încă ger! O să îți înghețe fundul și o să răcești.” Fetița a sărit imediat surprinsă. Se uita la omulețul argintiu și nu înțelegea că vorbește cu ea.
„Nu te uita așa la mine. Nu trebuie să te temi. Eu sunt spiridușul înghețat. Mă ocup de natură în februarie, care se odihnește liniștită sub o pătură subțire de îngheț, până când vine timpul primăverii. Dar tu ce faci aici?“ a continuat spiridușul.
Fetița a stat o clipă. Se uita la el, până a înțeles că este un spiriduș bun. În cele din urmă, a îndrăznit să-i explice totul: „Știi, nu vreau să merg la școală. Mă plimb, merg de colo-colo, ca să nu trebuiască să merg la școală, ca să întârzii cât mai mult.“ „Asta se poate întâmpla oricui. Chiar și celor mai buni elevi uneori nu le vine să meargă la școală. De ce tocmai ție și de ce astăzi?“ a întrebat mai departe spiridușul înghețat.
Fetița s-a opus la început. Nu voia să-i spună nimic. Apoi a început să vorbească: „La școală merge un băiat. Este mult mai mare și e rău. Ne batjocorește pe noi ăștia mai mici, de aceea nu vreau să merg acolo.”
„Aha, deci așa stau lucrurile. Bine. Vom găsi o soluție. Hai, astăzi te voi însoți la școală și pe drum vom planifica ce să facem,” a spus spiridușul și amândoi au plecat. Când au ajuns în fața școlii, omulețul argintiu i-a spus fetiței să-și cheme toți prietenii. După un timp, în fața spiridușului stăteau cam cinci copii. Toți se uitau la el neîncrezători.
Spiridușul înghețat zbura în jurul lor pentru a le explica cine este, cum s-a întâlnit cu prietena lor și cum a ajuns până la poartă. „Copii, nu vă temeți. Arătați băiatului rău, că nu vă pasă că râde de voi. Că nu vă deranjează. Voi sunteți mai mulți. El este singur. Veți vedea că va înceta, dacă arătați că nu vă este frică de el și că nu vă interesează deloc. Va înțelege că, ceea ce face el, este prostesc. Nu uitați, voi fi cu voi. Vă voi privi de la distanță. Vă voi da curaj.” Apoi Spiridușul înghețat a zburat sus deasupra copiilor pentru a-i supraveghea și a așteptat.
Toți prietenii au pornit împreună spre școală. După un timp, a apărut un băiat mare lângă ei. Le spunea ceva, arăta cu degetul spre ei și râdea. Toți copiii mici s-au așezat însă unul lângă altul, s-au întors spre el și au spus: „Nu ne deranjează că râzi de noi. Ceea ce spui oricum nu este adevărat. Nu ne deranjează că suntem mici. Vom crește într-o zi. Și vom fi împreună. Suntem prieteni și suntem mai mulți. Tu ești singur. Și dacă vei continua să râzi de toată lumea așa, vei rămâne singur. Și asta este mult mai rău.”
Băiatul stătea acolo doar uimit. Era chiar trist din cauza a ceea ce au spus copiii. Știa că au dreptate. Spiridușul înghețat a văzut asta de sus, a suflat spre pământ, a creat o mică suprafață de gheață și l-a împins pe băiat spre copii. În același timp, a șoptit pe vânt: „Cere-ți scuze.” Băiatul cel mare a alunecat până la copii. Și-a cerut scuze sincer. Nu știa cine i-a sugerat asta, dar a făcut-o. De atunci, și băiatul cel mare este prieten cu copiii mici. Niciodată nu mai râde de nimeni. Și spiridușul înghețat? Nu doar că veghează asupra naturii, care se odihnește, dar și asupra copiilor, ca să se comporte frumos unii cu alții și să fie prieteni.
