Mici, mari, cu barbă sau fără. Și mai ales magici! Aceștia sunt spiridușii din basme. Îi iubim și așteptăm cu nerăbdare fiecare basm cu ei. Nu știm niciodată ce poveste vor aduce, dar știm întotdeauna că va fi misterioasă și cu un final fericit. Vă plac și vouă poveștile despre spiriduși?
La marginea satului de basm se afla o căsuță frumoasă. Avea culori de curcubeu și pe toți pereții erau imagini. Nu orice fel de imagini, ci imagini vii. Da, se mișcau singure. Oricine le privea descoperea că fiecare dintre ele spunea propria sa poveste. Ce fel de casă magică era aceasta? Era o bibliotecă. O bibliotecă plină de cărți, plină de povești vii și basme.
Continuați să citiți →
Când vine noaptea, pe cer apare un colț de lună și în jurul lui încep să pâlpâie steluțele. Unele strălucesc mai mult, altele mai puțin. Toate însă împodobesc frumos cerul negru. Dacă te uiți bine la lună, poți zări cum cineva stă pe ea. Este spiridușul Damir. Stă pe lună și își leagănă picioarele în aer. Hăinuța lui argintie ca cerul strălucește frumos pe cerul negru, iar părul său sclipitor flutură în vânt.
Continuați să citiți →
Era deja seară, pe cer se arăta luna, stelele din jurul ei începeau să strălucească și în nici o fereastră nu mai era lumină. Toți din oraș dormeau deja. Era o noapte adâncă. Dar chiar dacă era atât de târziu și nimeni nu era treaz, de sub un pat de copil se auzea un foșnet ușor. Era în camera lui Valentin.
Continuați să citiți →
În cea mai adâncă pădure plină de mușchi, copaci și ferigi trăia un mic spiriduș. Era mic cam cât o ciupercă, purta o căciulă verde ascuțită și avea mereu obrajii roșii. Era foarte bun și zâmbea tot timpul. Toate animăluțele îl iubeau. Și pentru că era mereu vesel și se bucura de toate, toți îi spuneau Veselici.
Continuați să citiți →
Spiridușul Hopmitel era un omuleț mic cu părul ciufulit și un zâmbet larg și drăguț. Purta o haină verde, pantaloni roșii și o pălărie verde. Mergea prin lume, sărea în pas și cânta. Sau cel puțin fredona mereu. Era un băiețel foarte vesel. Pentru că zâmbea mereu, nu-i plăcea când cineva din jur avea o dispoziție proastă. De îndată ce întâlnea pe cineva care era trist sau avea vreo supărare, încerca din răsputeri să-l înveselească.
Continuați să citiți →
Departe de agitația lumii, se afla un sat mic și frumos. Căsuțele cu acoperișuri colorate se înșirau pe marginea drumurilor străjuite de copaci și flori parfumate. Prin acest sat curgea un râu liniștit, care șerpuia blând pe lângă grădini și pajiști. Dar nu oricine știa că acest râu era casa unor ființe speciale spiridușii râului.
Continuați să citiți →
Când te uiți la cer, vezi cum norii se mișcă rapid. Nu este întâmplător. Ei sunt împinși de vânt. Uneori, vântul este atât de puternic încât norii par să alerge, iar alteori este atât de slab încât abia dacă mișcă o frunză. Dar de unde vine vântul? Și cine îl controlează? Se spune că spiridușii vântului zboară printre nori, împingându-i de colo-colo. Sunt mulți, dar oamenii nu îi pot vedea. Spiridușii se ascund la mari înălțimi, printre nori.
Continuați să citiți →
Într-un regat mare, regina stătea la fereastră în castel și broda. Era iarnă și fulgii de zăpadă cădeau afară. Peisajul de iarnă era minunat, regina a deschis puțin fereastra și a privit afară. Pentru o clipă a uitat că ținea un ac în mână și s-a înțepat în deget în timp ce se apleca pe fereastră. O picătură de sânge a căzut pe rama ferestrei. Atunci regina a zâmbit și și-a spus: „Dacă aș avea o fiică cu părul negru ca rama de abanos a ferestrei, cu pielea albă ca zăpada care acoperă rama și cu buzele roșii ca picătura de sânge care mi-a căzut.”
Continuați să citiți →