A fost odată o păsărică neagră, cu pene negre ca cerul nopții, dar cu coada roșie ca focul. Această mică păsărică și-a făcut cuibul într-un loc tare ciudat – sub acoperișul terasei casei, unde locuia o familie bună. Din bucățele de paie, iarbă, frunze și noroi, și-a făcut un cuib cald și primitor. În fiecare dimineață ciripea cu glasul său blând și saluta familia la începutul unei zile noi.
După o vreme, familia a observat că păsărica stă pe ceva. Au aflat că păzea ouăle ei mici-mici. Tata păsărică aducea zilnic mămicii insecte și gândăcei, cât timp ea încălzea cu răbdare ouăle și le păzea.
Într-o dimineață însorită, s-a întâmplat ceva magic – din ouă au ieșit trei păsărele mici. Familia le privea cu bucurie, dar și cu puțină îngrijorare. În curte era și pisica Celia, căreia chiar nu îi plăceau păsărelele.
Păsărelele creșteau repede, deschideau ochișorii, piu-piu la mămica și deschideau cioculețele când le aducea mâncare. Dar, la un moment dat, două dintre ele au căzut din cuib și au ajuns pe canapeaua de pe terasă. Încă nu știau să zboare, doar se clătinau și dădeau din aripioarele mici, încercând să zboare puțin.
Din fericire, tata Pețu din familie a văzut asta înaintea pisicii Celia. Tata Pețu, împreună cu băiețelul Marius, au ridicat cu grijă păsărelele și le-au pus înapoi în cuib.
A doua zi, toate cele trei păsărele curajoase au decis din nou să iasă din cuib. Au ajuns iar pe pământ, unde săreau, dădeau din aripi și ciripeau, dar de zburat tot nu știau.
Chiar atunci, din curte s-a auzit un mieunat cunoscut: era pisica Celia. A văzut păsărelele cum sar și ciripesc pe terasă și s-a apropiat pe furiș de ele.
Din fericire, însă, micuța Zuzi, surioara lui Marius, a ieșit repede din casă și a strigat:
„Celia, nu, pleacă!”
a strigat tare fetița și a alungat pisica înapoi în grădină. Pisica s-a așezat supărată sub copac, urmărind-o pe Zuzi cum, cu ajutorul lui Tata, pune iar păsărelele în cuib.
În acel moment, însă, a început să sufle un vânt tare și tot cuibul a început să se miște periculos.
„Trebuie să le ducem undeva la adăpost. Unde vântul să nu le deranjeze și nici pisica noastră Celia.”
a răspuns fetița Zuzi.
Așa că, împreună cu tata, Zuzi și Marius au construit o căsuță pentru păsărele.
Au prins căsuța de un măr bătrân. Era sigură, bine prinsă și destul de sus, departe de lăbuțele pisicii. Mămica micilor păsărele a zburat în noua căsuță, iar păsările au fost duse acolo de tata Pețu.
Chiar dacă păsărelele nici nu și-au dat seama cât de mult le-a ajutat această familie – fără ei, Celia ar fi putut să le mănânce sau cuibul ar fi putut cădea din cauza vântului. Așa au avut o căsuță sigură, bine prinsă în copac, unde și-au găsit noul cămin.
Puii de pasăre se antrenau în fiecare zi la zbor – la început doar de pe o creangă pe alta, apoi și mai sus și mai departe. Și, din fericire, nu mai cădeau pe pământ, pentru că ajungeau mereu pe vreo creangă.
Iar când a sosit momentul potrivit, toți trei au zburat deasupra frunzelor copacilor, pregătiți să zboare sus pe cer ca mama lor.
Totuși, întotdeauna se întorceau, chiar și numai pentru o clipă, la familie, căreia îi cântau cele mai frumoase cântecele. Și familia îi primea mereu cu dragoste.
