Sus de tot, pe cerul nopții, strălucea luna. În fiecare seară, se trezea, urca încetișor pe cer și lumina toată lumea, pe care înainte o acoperise cu păturica ei neagră.
Chiar dacă luna strălucea atât de frumos, înăuntrul ei nu simțea nicio lumină. Era tristă. În fiecare noapte, privea cum steluțele vorbesc între ele, clipesc și își trimit semne drăgălașe. Dar luna era singurică și nu avea astfel de prieteni. Era mare, iar toate steluțele erau prea departe ca să se împrietenească cu ele.
Dar într-o zi s-a întâmplat ceva neobișnuit. Cum stătea luna și strălucea pe cer, deodată a trecut încet pe lângă ea o stea căzătoare. Era atât de luminoasă și strălucitoare! Chiar când s-a apropiat de lună, a întrebat-o:
„Hei, lună! De ce ești așa tristă?”
„Mă simt singură, voi, steluțe, sunteți mereu împreună și străluciți atât de frumos, iar eu sunt singură, n-am niciun prieten,” a răspuns luna, strălucind trist.
Steluța a încetinit și a zis:
„Dar toate stelele te admiră, ești atât de mare și luminezi minunat Pământul. Știi câți copii te privesc din pătuțul lor? Ai chiar mai mulți prieteni decât mine! Toată planeta, plină de oameni și animăluțe, te admiră!
Luna s-a luminat și mai tare. La asta chiar nu se gândise niciodată. Steluța avea dreptate. În fiecare zi, oamenii o privesc, iar ea le luminează frumos de noapte bună.
Mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Cred că ai dreptate,” a răspuns luna. Steluța trebuia să cadă și să zboare mai departe prin spațiu. A sclipit la plecare și s-a pierdut undeva în depărtare.
Micuța lună simțea cum inima ei se topește de bucurie și parcă avea o lumină puternică înăuntru. Nu se mai simțea singură deloc. Știa că acolo jos, pe Pământ, dar și sus, printre stele, are mulți prieteni care o admiră.
Din ziua aceea, a strălucit în fiecare noapte și mai frumos, și mai vesel, ca să lumineze visele tuturor copiilor, care o privesc pe fereastră sau din pătuț, în timp ce încet, încet, adorm.
Iar ea îi adormea ușor cu lumina sa blândă și cu pătura ei neagră. Noapte bună.
