În mijlocul mării uriașe naviga o navă. Avea pânzele întinse și steagul îi flutura în vânt. Pe acea navă trăia piratul Victor. Avea părul lung, o bandă neagră peste ochi și o barbă cenușie pe față. Cutreiera marea în lung și-n lat. Nu vorbea cu alți navigatori. Era un singuratic. Nu voia să aibă prieteni sau tovarăși.
Era un pirat mereu încruntat. Îi plăcea să fie singur pe corabia lui și să înfrunte toate valurile pe care i le pregătea marea. Nu avea nevoie de nimic altceva. Dar într-o zi s-a întâmplat ceva neașteptat, care l-a schimbat pe piratul Victor.
Era devreme dimineața când piratul a fost trezit de un zgomot puternic. Un val mare a lovit corabia și aproape a răsturnat-o complet. Când piratul Victor a ieșit pe punte, a descoperit că venise o furtună uriașă. Vântul bătea și arunca corabia de colo-colo. În jur se auzeau tunete și fulgerele luminau. Piratul a început imediat să strângă pânzele și să încerce să cârmească. Dar furtuna era mai puternică.
Deja credea că corabia se va răsturna, când deodată corabia a încetat să se mai încline. Victor nu înțelegea ce se întâmplă. În jur bubuiau tunetele și fulgerele, vântul și ploaia loveau corabia, dar ea nu se mișca. A început să alerge pe punte și să se uite în jur. Atunci a văzut pe fiecare parte a corabiei sirene. Erau patru. Fiecare ținea corabia de o parte. O strângeau atât de tare, încât corabia aproape că nu se mișca, chiar dacă era furtună în jur. Sirenele l-au salvat pe pirat. Și corabia lui, de asemenea.
Când furtuna s-a terminat, sirenele se pregăteau încet să înoate departe. Dar piratul încă le striga: „Mulțumesc, sirene! Vă sunt recunoscător, dar nu înțeleg. De ce m-ați salvat?“ Sirenele s-au uitat la el și au răspuns: „Și de ce nu? Ajutăm pe toată lumea, când putem. Nu vrem ca cineva să pățească ceva pe marea noastră iubită. Fiecare viață merită să fie salvată.” Și apoi au înotat mai departe.
Piratul a trebuit să se gândească mult timp după aceea la ceea ce i-au spus. A trecut mult timp. Piratul Victor a uitat de vreo furtună și de cum l-au salvat sirenele. Era din nou mulțumit doar cu el însuși. Era din nou un singuratic și nu voia să vadă pe nimeni.
Într-o zi naviga cu corabia sa pe lângă stânci. Stătea la cârmă, avea pânzele întinse și savura liniștea și calmul pe care i le oferea marea. Deodată a auzit o voce mică: „Victor, te rog ajută-mă!“ S-a uitat în jur și a văzut o sirenă întinsă lângă stâncă. Era încurcată într-o plasă de pescuit. Piratul voia să navigheze mai departe fără să fie observat. Lui nu îi place să vorbească cu nimeni și nu va ajuta pe nimeni. Este treaba ei. Dar când era aproape de stânci, și-a amintit cum sirenele au fost curajoase și cum i-au salvat viața, chiar dacă nu le-a cerut asta.
Ceva s-a mișcat în el. Un sentiment ciudat. Nu l-a lăsat în pace. Nu a putut să plece. Până la urmă, era ceva bun în el, așa că s-a întors, a ancorat corabia, a sărit pe stâncă și și-a folosit pumnalul pentru a tăia plasa în care era prinsă sirena. Aceasta a sărit fericită în apă și i-a mulțumit mult piratului pentru salvare. Chiar și de departe, peste marea largă, îi striga: „Știam că ești un om bun. Noi, sirenele, vedem până în inimă și eu am văzut și partea bună din inima ta. Am avut încredere în tine și bine am făcut.“ Piratul Victor, când și-a amintit că voia să plece și să lase sirena prinsă, s-a rușinat. Totuși, știa că în cele din urmă a acționat corect și era hotărât să facă la fel de fiecare dată de acum înainte.
