Când te uiți seara la cer și când norii au adormit demult, nefiind deloc pe cer, vei vedea peste tot deasupra ta stelele. Este ca o mantie neagră presărată cu sclipici. Unele strălucesc puternic, altele mai delicat. Când te uiți cu atenție, vei observa o mică luminiță, care sare de la o stea la alta. Acea luminiță este Lucica.
Zâna cerului pe timp de noapte, care are grijă de stele și de lună, și când vine momentul potrivit, îl trezește pe soare, ca să răsară pe cer. Și îi urează soarelui: Bună dimineața.
Pentru noi, oamenii, este foarte important ca Lucica să trezească soarele la timp în fiecare zi. Datorită acestui lucru, știm când începe ziua. Razele soarelui îi scot pe cei somnoroși din pat. În plus, soarele ne oferă nu doar lumină, ci și căldură.
Odată, Lucica se plimba pe cer. Sărea de la o stea la alta, iar părul ei lung și argintiu strălucea în vânt. Era încă noapte, așa că Lucica avea timp. Așa că a decis să se uite și mai departe pe cer. Se va întoarce la timp pentru a trezi soarele.
Și așa sărea și se plimba pe întreagul cer. Aluneca pe Calea Lactee și admira pământul de pe cer din toate unghiurile. Deloc nu-și dădea seama cât era ceasul. Când, după un timp, s-a uitat în jos, a văzut câteva floricele care voiau să-și deschidă florile, dar nu reușeau deloc. Frumoasele floarea-soarelui de pe câmpuri erau complet aplecate până la pământ și nu se puteau ridica. Albinele voiau să zboare și să polenizeze florile, dar nu puteau găsi niciuna, ci mai degrabă se ciocneau între ele și apoi, din cauza epuizării, cădeau pe pământ. Și toți oamenii dormeau. Lucica se uita în jur pe pământ și nu înțelegea ce se întâmplă.
Și apoi și-a dat seama. „Dar eu nu am trezit soarele. Fără lumină, florile nu se pot deschide, floarea-soarelui nu se poate întoarce și nici oamenii nu se trezesc. Ce am făcut,” s-a îngrozit Lucica. În timp ce se plimba pe cer, a uitat complet de timp. Ar fi trebuit să trezească soarele de mult.
A alergat pe cer cât de repede a putut. Steluțele o ajutau și, în graba aceea, o împingeau înainte, ca să fie mai rapidă. Când Lucica a ajuns la soare, a început imediat să-l trezească. Dar soarele dormea prea adânc. Când Lucica l-a lăsat să doarmă mai mult timp și nu l-a trezit la timp, soarele a adormit și mai adânc. Lucica striga la soare, îl scutura, îl gâdila, dar nimic nu-l mișca. Lucica era deja disperată. Vedea cum pământul se ofilește, când soarele nu strălucește.
„Ce am făcut?,” plângea și se văita tristă. Dar apoi și-a spus că nu va renunța. Trebuie să repare greșeala pe care a făcut-o. Și-a adunat toate forțele, pe care le avea și a inspirat cât mai mult. Apoi a suflat spre soarele, cât de tare a putut. Răsuflarea ei argintie și răcoroasă a gâdilat soarele pe nas și l-a trezit. Când și-a deschis ochii, a văzut-o pe Lucica epuizată și obosită. Soarele s-a uitat în jurul pământului și și-a dat seama imediat că ar fi trebuit să strălucească și să încălzească de mult. A urcat repede pe cer și a luminat întreaga lume. Floricelele au început să se deschidă, floarea-soarelui să se ridice, albinele să polenizeze și oamenii să se trezească.
Imediat după aceea, soarele și-a întins razele și a dus-o pe Lucica în pătuțul ei ceresc. Apoi i-a șoptit încet la ureche: „Draga mea zână, data viitoare ai grijă să mă trezești la timp. Dar bine ai făcut, că ți-ai corectat greșeala și nu te-ai dat bătută.” De atunci, Lucica nu a uitat niciodată să trezească soarele. Dar nu a uitat nici faptul că, oricine poate face o greșeală, dar este important să o corectezi.
