În cea mai adâncă pădure plină de mușchi, copaci și ferigi trăia un mic spiriduș. Era mic cam cât o ciupercă, purta o căciulă verde ascuțită și avea mereu obrajii roșii. Era foarte bun și zâmbea tot timpul. Toate animăluțele îl iubeau. Și pentru că era mereu vesel și se bucura de toate, toți îi spuneau Veselici.
Odată, când Veselici se plimba prin pădure, a văzut o veveriță mică stând jos lângă un copac. Avea capul plecat, se uita tristă în jos și pe obraji îi curgeau lacrimi mari ca boabele de mazăre. Veselici s-a așezat lângă ea, a mângâiat-o pe blăniță și a întrebat-o ce o supără. Veverița s-a uitat la el și a spus tristă: „Știi, spiridușule, sunt micuță. Și nu sunt o veveriță zburătoare, doar una obișnuită. Și multe lucruri nu pot să fac, la multe lucruri nu ajung, așa că sunt tristă. De-aș fi măcar o veveriță zburătoare. Tu cum ești mereu vesel? Ești micuț, și totuși ești mereu atât de vesel și zâmbitor.
Spiridușul i-a zâmbit drăguț veveriței. „Draga mea veveriță, și eu sunt uneori trist, dar încerc să mă bucur de lucrurile mărunte. Sunt multe lucruri pe care nu le pot face, dar sunt și multe lucruri pe care le pot face. Și când mă bucur de lucrurile mici, atunci sunt mai vesel. M-a învățat asta prietenul nostru melc din pădure.
„Melc?” se uită uimită veverița la spiriduș. „Da. Hai, să-ți arăt ceva,“ răspunse spiridușul Veselici și luă veverița de lăbuță. A dus-o la un copac mare printre iarba înaltă. „Hai. Aici întinde-te și așteaptă puțin,“ arătă spiridușul spre iarbă și s-au întins amândoi pe burtă. În fața lor vedeau o mică potecă de pădure, dar ei stăteau întinși astfel încât nimeni să nu-i vadă.
După un timp, veverița auzi de departe niște strigăte vesele și puternice. A mai așteptat puțin și a văzut o broască țestoasă cum se mișcă încet pe potecă. Pe carapacea ei stătea un melc și striga vesel în toate direcțiile: „Ura! Ura!“
Veverița se uită neîncrezătoare la spiriduș și întrebă uimită: „De ce este atât de bucuros? Doar țestoasa merge încet. De ce este melcul atât de fericit?“ Spiridușul zâmbi șiret și îi explică totul: „Da, țestoasa se mișcă încet, dar dacă melcul ar merge singur, ar merge și mai încet. Pentru melc, aceasta este viteză! Vezi? Melcul se bucură de lucrurile mărunte. Pentru noi este o prostie, dar pentru el este un motiv de bucurie. Melcul are și el multe motive să fie trist. Nu are picioare nici mâini. Se târăște încet. Dar totuși este fericit. Veverițo, în fiecare zi poți găsi ceva care să te facă fericită. Și atunci lumea devine imediat mai veselă.
Veverița s-a gândit. I-a mulțumit spiridușului Veselici pentru sfat și apoi s-a cățărat în copac. A început să sară veselă din copac în copac și asta i-a adus bucurie. Nu o mai deranja că este micuță și nici că nu este o veveriță zburătoare. Și de fiecare dată când era tristă din ceva motiv, își amintea de melcul care era fericit că se plimbă pe broasca țestoasă doar puțin mai repede decât dacă ar fi mers singur. Se bucura de lucrurile mărunte. Și astfel, veverița a decis să găsească în fiecare zi ceva care să o bucure.
