Într-o căsuță sărăcăcioasă trăia o mamă bună împreună cu fiul ei. Viața nu le era prielnică, așa că adesea nu aveau nici măcar o farfurie cu supă caldă. Într-o zi, s-a terminat și ultimul buștean din sobă, iar femeia i-a cerut fiului să meargă în pădure să aducă niște lemne uscate. Băiatul nu a stat pe gânduri și a pornit imediat la drum.
S-a apucat de treabă cu hărnicie ca albina – aduna fiecare crenguță uscată, fiecare băţ, până când îi curgeau picături de sudoare pe frunte. Curând avea pe spate o grămadă uriașă de lemne și se grăbea spre casă, ca mama să nu aștepte mult. Drumul spre casă cu o asemenea povară părea nesfârșit, iar băiatului îi cârâia stomacul de foame.
Atunci, în fața lui apăru o bătrânică firavă, cu chip brăzdat de riduri și bătut de vreme. La picioarele ei zăcea o grămadă de lemne, iar cu glas slab se plângea că nu mai are putere să le ducă acasă.
„Fiule,” îi spuse ea, „m-ai putea ajuta și pe mine?”
Băiatul ezită pentru o clipă: „Am și eu o povară grea și mama mă așteaptă.”
Bătrânica răspunse tristă: „Picioarele tale sunt tinere și puternice. Dacă mă vei ajuta, cu siguranță te vei întoarce la timp și îți voi da ceva, care să-ți răsplătească osteneala.
Deși se îndoia de ceea ce i-ar fi putut oferi bătrâna sărmană, s-a îndurat de neputința ei. A pus snopul jos, și-a luat încărcătura ei pe umeri și au pornit spre căsuța ei. Drumul a fost scurt și curând au ajuns la o căsuță mică. În timp ce băiatul așeza lemnele, bătrâna a dispărut înăuntru. După puțin timp s-a întors ținând în mână o nuia albă de mesteacăn.
„Ești bun și plin de compasiune,” spuse ea cu seriozitate. „Pentru bunătatea ta îți voi dărui această nuia de mesteacăn. Plantează-o, îngrijește-o și ea îți va aduce bogăție.”
Băiatul mulțumi, deși nu era sigur ce să facă cu o nuia atât de simplă. Se întoarse la grămada sa de lemne, luă nuiaua cu el și porni spre casă. Oboseala însă era mai puternică decât el – se așeză pe mușchi, înfipse nuiaua în pământ și adormi.
Când se trezi, soarele deja pleca spre apus. În locul nuielei, în fața lui se înălța un copac minunat, ale cărui ramuri se aplecau sub greutatea frunzelor aurii și a roadelor strălucitoare. Cu uimire a început să le adune, până ce a cules totul și a dus acasă un sac plin cu aur.
Între timp, mama privea nerăbdătoare pe fereastră după fiul său. Când l-a văzut venind fără lemne, dar cu un zâmbet misterios, s-a înfuriat: „Toată ziua ai rătăcit și te întorci cu mâinile goale?”
Băiatul însă a liniștit-o: „Nu te supăra, mămico. Am ajutat o bătrână și ea mi-a dăruit o nuielușă fermecată.” Cu aceste cuvinte a vărsat pe masă roadele și frunzele de aur, până ce întreaga odaie a strălucit.
Din acea zi, sărăcia nu i-a mai fost cunoscută niciodată. Au trăit în belșug și fericire, iar băiatul nu a uitat niciodată că bunătatea și dorința de a ajuta sunt răsplătite tot timpul.
