A fost odată o lume fermecată, care se numea Țară Nețară. În această lume fermecată nu trăiau doar oameni, ci și vrăjitori, înfricoșători vârcolaci sau micuții spiriduși prietenoși. Vrăjitorii chemau ploaia în zilele lungi de secetă, îi vindecau pe cei bolnavi și vegheau alături de cavaleri la siguranța zidurilor regatului. Regele Florin și fiii săi, prinții, nu trăiau doar în bogăție și glorie, ci erau de ajutor tuturor oamenilor și ființelor din împărăția lor.
În această lume, spiridușii jucau un rol foarte important. Deși nu erau mai mari decât un degețel, acești micuți omuleți erau gardienii nevăzuți ai regatului. La fiecare lună plină, când vârcolacii ieșeau din ascunzișuri, spiridușii alergau prin sate și prin cetate, dând vestea: „Ascundeți-vă, stingeți luminile, faceți liniște!”. Doar așa oamenii puteau fi feriți de furia vârcolacilor, care se repezeau la zgomot și lumină.
Într-o astfel de zi, spiridușii Tim și Martin se plimbau prin pădure și își fredonau cântecele. Erau de strajă și aveau misiunea să-i trezească pe ceilalți spiriduși din vale, ca să pornească împreună prin sate și să-i avertizeze pe oameni. Martin, grijuliu din fire, îl îmboldi pe prietenul său: „Hai, trebuie să mergem să trezim spiridușii. Peste puțin se întunecă și trebuie să-i anunțăm pe oameni,” spuse el cu îngrijorare. Dar Tim, care își purta cu mândrie pălăria verde și ascuțită, chicoti și dădu din mâini: „Mai avem timp! Hai să dansăm și să ne bucurăm!” Și începu să sară pe un trunchi de copac căzut, înconjurat de fluturași. Martin știa că timpul se scurge și, deși ar fi vrut să-l tragă după el, plecă singur spre vale, hotărât să-i trezească pe spiriduși.
Când Tim se sătură de joacă și de cântec, se gândi că Martin a dus sarcina la bun sfârșit. „Cu siguranță i-a trezit și au pornit spre sat. Eu pot să mă odihnesc liniștit,” își spuse, în timp ce soarele se ascundea după dealuri. Dar, pe drumul de întoarcere, îl găsi pe Martin întins sub un copac. „Am alunecat pe o frunză și nu mă mai pot ridica,” suspină acesta. Inima lui Tim tresări. În acel moment înțelese cât de mult greșise. Dacă ar fi mers cu Martin, acum spiridușii ar fi fost deja treziți, iar oamenii avertizați.
Lăsând joaca deoparte, Tim își ridică prietenul pe umăr și alergă cât îl țineau picioarele până acasă. Gâfâind, bătu tare în tobe ca să-i trezească pe spiriduși. Aceștia săriră nedumeriți din paturi: „Dar e deja noapte! Cum să mai apucăm să-i avertizăm pe oameni?” bombăneau ei în timp ce se grăbeau spre sat. Martin, epuizat, rămase în urmă, iar Tim alergă împreună cu ceilalți, strigând: „Vin vârcolacii! Ascundeți-vă!”
Sătenii se priviră unii pe alții speriați și, fără să mai întrebe nimic, se încuiară în case cu trei rânduri de chei și stinseră toate luminile. Întunericul înghiți satul, dar spiridușii erau încă afară, încercând să se strecoare în siguranță prin pădure. Atunci se auzi un urlet cumplit și foșnetul frunzelor zdrobite sub pași grei. Un vârcolac se apropia. Tim simți că totul era vina lui. „Fugiți, eu îl voi distrage!” strigă el. Spiridușii alergară spre adăpost, iar Tim, cu inima bătându-i nebunește, începu să țipe: „Sunt aici! Vino după mine!”
Vârcolacul se repezi furios, gonindu-l prin pădure. Tim se cățără repede într-un stejar bătrân, unde ghearele fiarei nu puteau ajunge. Tremura, dar știa că măcar îi salvase pe ceilalți.
Când zorii s-au ivit, vârcolacii au dispărut și pacea s-a așternut din nou. Tim, istovit, înțelese lecția: nu mai putea fi nepăsător și neatent. Din vina lui, își pusese în pericol nu doar prietenii, ci și întreaga lume a Țării Nețară. Și totuși, printr-un strop de curaj, reușise să îndepărteze primejdia și să salveze spiridușii.
De atunci, Tim nu a mai neglijat niciodată datoria și a învățat că uneori, chiar și cel mai mic dintre spiriduși poate fi eroul unei nopți de lună plină.
