Motanul Artur

A fost odată ca niciodată un motănel pe nume Artur. Motănelul negru trăia cu stăpâna lui Anabel într-un apartament la etajul șase. Cel mai mult îi plăcea să stea pe păturica moale de pe pervazul ferestrei, de unde privea forfota orașului. Îi plăcea să trăiască în oraș.

Forfota orașului, luminile mașinilor și reclamelor, mirosurile interesante de pe stradă – astea îl fascinau cel mai mult la oraș. Uneori stăpâna îl lua chiar și în parcul din apropiere, de unde putea vedea orașul ca în palmă, fiind chiar în inima lui!

Era dimineața devreme și Anabel plecase la muncă. Artur nu se supăra când rămânea singur, putea să se uite la oraș sau să se joace cu mingea lui. „Pa pa, Artur, să fi cuminte!” strigă Anabel când ieși afară. Artur miorlăi morocănos și sări pe pervaz, urmărind-o pe stăpâna lui pe stradă. Anabel fugea să prindă autobuzul și în grabă îi zbură eșarfa. Artur se uita cum zboară eșarfa roșie, până când căzu pe jos, unde o furase imediat o pisicuță mică și roșcată. „Nu, acesta e șalul stăpânei mele!” spuse Artur mândru.

Nu a ezitat, s-a furișat prin fereastra întredeschisă și a aterizat pe pervazul din partea de afară a ferestrei. Cu ochii de pisică s-a concentrat asupra unei pisicuțe mici și roșcate, care tocmai admira șalul roșu pe care îl găsise. Atunci ea l-a prins în gură și a pornit de-a curmezișul străzii.

„Ei, stai puțin!” strigă Artur și alunecă pe jgheab în jos. Îi era frică, afară nu mai fusese niciodată singur, dar dacă se descurcă altă pisică, cu siguranță se va descurca și el. E totuși motănel. Artur a aterizat pe toate patru labele.

„Dispari, pisico!” se auzea din toate părțile, în timp ce motanul se învârtea printre picioarele oamenilor, urmărind mirosul pisicii roșcate, care fugea cu șalul. Nu știa că oamenii pot fi atât de neprietenoși, până atunci îl mângâiaseră întotdeauna frumos. Agitația orașului arăta într-adevăr mult mai urât de jos decât din siguranța și căldura casei. A urmărit pisica să vadă unde fuge cu șalul, până când a ajuns într-o străduță ciudată. S-a uitat cu grijă pe stradă, peste tot erau gunoaie și se simțea un miros ciudat. Mirosul pisicii și parfumul șalului Anabelei duceau exact aici. Se furișa încet pe stradă și căuta pisica roșcată.

„Te-am prins! Dă-mi înapoi șalul!” a strigat Artur, când a zărit spatele pisicii roșcate. A observat că șalul îl dăduse cuiva. Nu era însă oricine. Pisica roșcată acoperea cu șalul puii ei mici puși într-o cutie. „Scuză-mă, am găsit șalul acesta pe jos, am vrut doar să-mi încălzesc puii, le este frig,” a spus tristă pisicuța.

Artur s-a gândit puțin. Și-a dat seama că nu trebuia să judece pisica de îndată ce a văzut-o. Nu știa prin ce trecea ea și pentru ce avea nevoie de șalul acela. Nu poate să i-l ia acum, tremură aici de frig și sigur nici nu au ce să mănânce. Și atunci i-a venit o idee. „Eu sunt Artur, ce-ar fi să vă ajut?” i-a întrebat motanul. Pisicuța i-a mărturisit că ea nu are nume. N-a avut niciodată stăpân sau stăpână și își îngrijește puiuții cum știe mai bine.

„Hmm, dar ce-ar fi ca stăpâna mea să vă ajute? Ți-ar da de mâncare și poate ți-ar găsi și o căsuță?” o întrebă Artur pe pisicuță. Dar pisicuța nu avea încredere în oameni, mereu doar o loveau cu piciorul sau o alungau de pretutindeni. Artur a convins-o însă să îi dea o șansă lui Anabel, și așa au plecat împreună acasă cu puii mici. Pe drum au fost atenți, pentru că oamenii chiar nu prea iubeau pisicile fără stăpân. Pisicuța și Artur știau să se întoarcă pe pervazul ferestrei, dar pentru puii mici era o problemă, așa că au preferat să o aștepte pe Anabel în fața intrării în casă.

„Artur, ai prieteni noi?” a întrebat surprinsă Anabel, când a venit acasă de la muncă și l-a văzut pe Artur cu pisicuțele în fața casei. Știa că Artur nu se plimbă singur pe stradă. Anabel nu a stat pe gânduri și a luat imediat pisicuțele înăuntru, unde le-a spălat, le-a dat să mănânce și să bea, apoi le-a dus la veterinar ca animaluțele să fie îngrijite.

„Trebuie să le găsim o casă,” i-a spus motanului când a ajuns acasă. Artur nu a mai văzut pisicuțele cu ea. „A trebuit să rămână la doamna veterinar, ea se va îngriji acum de ele, o să vezi, și apoi le vom găsi împreună o casă!” i-a promis motanului ei, care le căuta peste tot. Când pisicuțele s-au refăcut, Anabel le-a găsit într-adevăr o casă. Sora ei avea o fermă mare, unde creștea o mulțime de animăluțe. Și așa Anabel și Artur au dus împreună pe noile lor prietene la noul lor cămin, unde au primit și nume adevărate. Mama, pisica roșcată, a primit numele Bella, iar cei doi puiuți ai ei se numeau Lia și Tom.

Și așa Bella a început din nou să aibă încredere în oameni, pentru că dacă Anabel nu și-ar fi pierdut șalul, Artur nu le-ar fi găsit niciodată și ele nu și-ar fi găsit o casă atât de minunată cum au acum.