A fost odată ca niciodată, dincolo de șapte munți și șapte văi, o pădure mare și deasă. Nu era însă o pădure obișnuită. În această pădure trăiau animăluțe care știau să vorbească. Era o pădure fermecată, despre care oamenii nici nu știau.
Acolo trăia o căprioară mică și cafenie, pe nume Bambi. Era timidă și fricoasă, dar foarte curioasă, iar în fiecare zi descoperea ceva nemaivăzut.
Într-o dimineață, Bambi a pornit la plimbare prin pădure. Frunzele uscate foșneau sub pașii ei, iar căprioara privea cu uimire frumusețile pădurii. Nu mergea însă niciodată singură. O însoțea mereu prietenul ei credincios, iepurașul Săltărel.
Deodată, din cerul alb au început să cadă bucăți albe, moi și reci.
„Ce este asta?” întrebă Bambi, surprinsă și puțin speriată. Niciodată nu mai văzuse așa ceva și încerca să ocolească fulgii, săltând stângaci printre ei.
Săltărel a râs amuzat de dansul ei printre fulgi și i-a spus:
„Când vine iarna, din cer cade zăpadă. Nu trebuie să te temi de ea.”
Căprioara privea cu teamă, pentru că nu înțelegea ce se întâmplă. Fulgii dansau prin aer, iar copacii păreau împodobiți cu ornamente sclipitoare. Era prima iarnă a lui Bambi, și totul i se părea magic și ciudat în același timp.
„Zăpada e o distracție! Uită-te!” strigă Săltărel și, ca să o încurajeze, a început să modeleze din zăpadă un om mic de zăpadă.
Bambi s-a apropiat cu sfială, l-a privit mirată și, atingându-l cu boticul, l-a dărâmat fără să vrea.
„Nu am vrut să fac asta…” spuse tristă căprioara.
Iepurașul a râs și a aruncat spre ea un bulgăre de zăpadă.
„Mi-e frică… Dacă zăpada asta ciudată îmi face rău?” spuse Bambi cu glas timid.
„Nu ai de ce să te temi,” o liniști Săltărel. „Zăpada e darul iernii. Ea acoperă pământul ca să-l protejeze și ca natura să se poată odihni. Din zăpadă se pot face oameni de zăpadă, bulgări și atâtea jocuri. Iarna ne aduce liniște și căldura adăpostului, iar apoi, după ea, vine primăvara și pădurea renaște.”
Bambi a ascultat și, chiar dacă nu înțelegea tot, a simțit că prietenul ei are dreptate. A adunat zăpadă cu copitele și l-a acoperit jucăuș pe iepuraș, care sărea vesel prin stratul alb. Cei doi prieteni au descoperit astfel minunile naturii și darul ei de iarnă: zăpada.
„E timpul să mergeți la adăpost, la căldură!” se auzi vocea blândă a mamei căprioarei. Soarele apunea, iar frigul începea să cuprindă pădurea.
„Dar eu vreau să mă mai joc în zăpada asta fermecată!” strigă Bambi.
Mama i-a zâmbit și i-a spus:
„Te vei putea juca în zăpadă toată iarna, dar acum e noapte. Trebuie să ne odihnim și să ne adunăm puteri pentru primăvară. Noaptea ne găsim adăpost la cald, ca să fim în siguranță.”
Și astfel, mama, Bambi și Săltărel s-au întors acasă. În adăpostul moale, căptușit cu paie, Bambi s-a așezat obosită și a privit pădurea prin deschizătură. Fulgii cădeau încet, iar totul părea fermecat. Căprioara mică era recunoscătoare pentru prima ei iarnă, trăită alături de familie și prieteni, și visa deja la aventurile care o mai așteptau în pădurea fermecată.
