A fost odată un trenuleț mic și albastru. Acest trenuleț locuia într-o gară numită Șinele de Aur, unde toate trenurile știau să vorbească. Trăia acolo alături de alte trenulețe și de locomotive bătrâne. Se numea Tuf-Tuf și era foarte timid; se temea de aproape orice.
Într-o dimineață răcoroasă, directorul gării, marele tren Roșcovanul, a hotărât că a venit timpul ca Tuf-Tuf să meargă la lucru. Era destul de mare ca să se descurce singur și trebuia să învețe să-și învingă teama.
Roșcovanul s-a apropiat de calea ferată unde stătea micul trenuleț și i-a spus: „Astăzi e ziua ta cea mare. O să încarci lemnul acesta și o să-l duci la satul de după colț, ca oamenii să aibă cu ce să se încălzească. E iarnă deja.”
Tuf-Tuf a privit trist către director. Nu avea deloc chef de treabă și roțile i se legănau speriate dintr-o parte în alta. „Dar dacă mă pierd? Sau dacă fluierul meu nu merge?” a întrebat el neliniștit.
Roșcovanul a râs și, fără să mai piardă vremea, a început să încarce lemnul în vagoanele trenulețului. „Nu trebuie decât să duci lemnul la satul de după colț. E foarte aproape. Vei trece pe lângă pădurea deasă și căsuța roșie, iar apoi vei vedea o gară mică. Și gata, ai ajuns. Tu ești mai curajos decât crezi, doar că încă nu ți-ai dat seama,” i-a spus încurajându-l directorul.
Și așa a pornit la drum micul trenuleț albastru, timid și încărcat cu lemne. Roțile îi tremurau de frică și, cu vagoanele pline, mersul nu era deloc ușor. „Trebuie să găsesc curajul în mine… Eu pot să fac asta! Hai că poți!” își spunea singur, ca să prindă putere.
Călătoria era frumoasă. Copacii din pădure erau înveliți în haine albe de zăpadă și sclipeau ca într-o poveste. Când Tuf-Tuf a trecut prin pădurea deasă, a zărit în depărtare o căsuță roșie și și-a dat seama că destinația era aproape.
Dar, pe măsură ce urca o pantă, șinele alunecoase i-au pus piedici. Totul era înghețat, iar trenulețul începu să alunece înapoi cu tot cu vagoanele încărcate. „Nu! Trebuie să duc lemnul la sat!” a strigat el, adunându-și toată puterea. A apăsat din răsputeri pedalele și, brusc, roțile nu i-au mai alunecat. Cu un efort uriaș, Tuf-Tuf a urcat panta și a trecut pe lângă căsuța roșie. În spatele ei se vedea deja gara mică și satul, unde oamenii îl așteptau.
Când a ajuns, trenulețul a fluierat fericit. „Mulțumim!” au strigat oamenii bucuroși, descărcând lemnele. Erau nespus de recunoscători.
Pe drumul de întoarcere, Tuf-Tuf era plin de mândrie și fericire. Reușise singur și își învinsese frica. Din ziua aceea, trenulețul albastru era mereu nerăbdător să plece într-o nouă aventură. Ajuta pe toată lumea cu drag și nu-i mai era teamă de nimic. Înțelesese că cine se teme rămâne pe loc și pierde din vedere toate minunile pe care lumea i le poate arăta.
