Alena era o fetiță cam de vârsta ta. Avea părul deschis la culoare cu bucle minunate, ochi de un maro ciocolatiu și mereu un zâmbet pe față. Era o fetiță drăguță și cuminte. Locuia aproape de pădure și petrecea mult timp în ea. Îi plăcea foarte mult să observe animalele sau doar să se plimbe și să asculte păsărelele cântând. Dar astăzi însă, nu se plimba în ea chiar singură.
Dis-de-dimineață, o ceață rece se întindea prin pădure. Animăluțele încă dormeau sau tocmai ieșeau din vizuinile lor. La începutul lunii martie așa era de obicei, frig. Alena sărea prin pădure și aduna conuri, pe care le ducea la hrănitoare, ca să fie frumos pentru căprioare acolo. Când s-a aplecat să ia câteva ace de brad, o voce subțire a strigat la ea: „Bună, Alena, cum te simți astăzi?”
Fetița s-a speriat. A sărit într-o parte și s-a uitat în jurul ei. Nu a văzut pe nimeni. „Aici jos. Sub acele de pin. Uită-te bine,” s-a auzit din nou o voce mică. Alena s-a uitat sub ea. La picioarele ei, într-o grămadă de crenguțe înțepătoare, a văzut o zână mică. Aceasta i-a făcut cu mâna și a început să vorbească: „Eu sunt zâna pădurii. Te știu de mult timp. Ești o fetiță bună și harnică. Ajuți animalele. Eu am puteri magice. De aceea aș vrea să-ți ofer o recompensă pentru felul în care te comporți cu pădurea. Uite, am aici câteva lucruri.”
Mica zână a scos din buzunar un șervețel, un baston, o pălăriuță și o mică punguță. „Așa, și toate acestea sunt ale tale. Poftim.” întinse mâinile zâna. „Ce să fac cu ele?” spuse Alena. „Ei bine, trebuie să le folosești. În viață îți pot fi de mare ajutor. Sunt lucruri magice. Uite, îți voi demonstra,” continuă zâna și luă pe rând fiecare obiect.
Mai întâi a luat în mână șervețelul. L-a întins pe pământ și a spus: „Șervețelule, pune-te la masă.” În loc să apară mâncare pe el, șervețelul s-a rulat într-un sul, a început să sară de jur împrejur. „Ei bine, sunt uimită,” spuse zâna. Apoi zâna a luat bastonul în mână și a spus: „Bastonule, ieși din sac.” Bastonul a sărit din sac, dar în loc să găsească pe cineva rău și să-i dea o lecție, a început să danseze pe iarbă și să facă magie cu tot felul de mâncare. Zânei nu-i venea să creadă.
„Asta nu este posibil, aceste lucruri fac totul pe dos,“ dădea din cap în semn de dezaprobare zâna din pădure. Și același lucru s-a întâmplat și cu punga și pălăria. Din pălărie se revărsau bani și punga te făcea invizibil. Zâna din pădure s-a îngrozit: „Am stricat totul. Obiectele magice și-au încurcat puterile fermecate. Ce voi face? Am încurcat totul. Am vrut să te răsplătesc. Să te ajut. Și acum am stricat tot, am încurcat magiile. Of, Doamne.“ Și în timp ce zâna era nefericită, Alena doar zâmbea.
„Dar zână, nu contează. Este frumos din partea ta că ai vrut să mă răsplătești. Mă voi bucura chiar și de darurile cu puteri magice încurcate. Măcar voi râde de fiecare dată când le voi folosi. Și îmi voi aminti de tine. Nu fi deloc tristă,“ o consola Alena pe zână.
„Alena, ești atât de bună. Cu adevărat. Aici ai toate obiectele magice și sper că chiar și cele încurcate te vor ajuta. Nu voi uita niciodată cât de drăguț te-ai purtat cu mine și că nu te-ai supărat pe mine,“ spuse zâna și îi dădu fetiței toate obiectele magice. Apoi dispăru din nou în acele de pin. Alena era foarte fericită. Avea mereu darurile la îndemână. Le purta peste tot. A învățat să facă magie cu ele și nu a uitat niciodată de zâna drăguță și buclucașă din pădure. Uneori chiar i se părea că o zărea ici și colo printre acele de pin.
