A fost odată un iepuraș mic. Avea o blănuță cenușie și numele lui era neobișnuit. Toate animăluțele din pădure îl porecleau Râzărel, pentru că era vesel, îi plăcea să se joace și să le facă tot felul de feste prieteniilor lui. Iepurașul era un poznaș în pădure – îi plăcea să le ascundă ghindele veverițelor și ele trebuiau apoi să le caute din nou. Îi plăcea să îl sperie pe bătrânul urs, când sări pe el de după copac. Chiar și pe bătrâna bufniță Helga reușea să o sperie, când sărea la ea direct pe creanga unde de obicei obișnuia să stea.
Aniăaluțele se obișnuiseră de mult cu farsele lui și mereu doar așteptau să vadă cu ce îi va speria din nou Râzărel sau ce își va mai închipui.
Într-o zi de primăvară, iepurașul sălta vesel pe pajișe și s-a hotărât să-și ascundă mâncarea de astăzi. În grădina din apropiere a găsit morcovul mare și zemos. O, pe acesta îl iubea atât de mult! Și așa l-a pus lângă vizuina lui, unde l-a ascuns sub tufișul verde. Apoi a plecat să se plimbe prin pădure după prietenii lui. Bineînțeles că din nou făcea năzbâtii.
Mai întâi i-a ascuns bufniței Helza ochelarii ei caraghioși și ea nu i-a putut găsi mult timp. Iepurașul o urmărea de departe și râdea de nu mai putea. Apoi sărea la prietenele lui veverițe din tufiș, ca să le sperie.
„Râzărel!” se auzea prin pădure din toate părțile.
Încet se apropia noaptea și iepurașul a plecat acasă. Când însă se pregătea pentru cină și voia să se bucure de morcovul lui crocant, a descoperit că dispăruse undeva! Speriat, a căutat prin tot tufișul și prin căsuța lui. Dar morcovul nu era nicăieri! Pur și simplu dispăruse. Și așa a plecat să-l caute.
„Bună, te rog, nu ai văzut morcovul meu?” se opri iepurașul la bătrânul unchi urs, care tocmai se desfăta cu miere. Dar acela doar clătină din cap, că nu văzuse niciun morcov. Nici doamna vulpe nu văzuse nimic, ba nici prietenele veverițe.
„Nu ai văzut morcovul meu? Îl aveam ascuns sub tufișul de lângă căsuța mea,” întrebă nefericit Râzărel pe bătrâna bufniță Helga. Dar și ea doar clătină din cap, că nu văzuse niciun morcov.
Iepurașul mic era nefericit. Niciun animăluț nu văzuse morcovul lui, unde să fi dispărut oare? Se așeză trist pe o piatră și începu să plângă. Chiar și urechile lui mereu vesele se lăsară în jos, așa că putea să-și șteargă cu ele lacrimile.
Deodată, de după colț, săriră animăluțele cu mare vuiet:
„Bau! Te-am prins!” strigară tare.
„Aaaa!” țipă speriat Râzărel și sări de frică.
Animăluțele îl speriaseră – și nu numai atât! În fața iepurașului stăteau deodată vulpea cu familia ei, bătrânul unchi urs, prietenele veverițe, chiar și bufnița Helga. Și toate animăluțele râdeau.
„M-ați speriat pe bune!” a spus surprins, dar râzând, micul Râzărel.
Animăluțele au chicotit și i-au dat iepurașului morcovul lui.
„Am vrut să te speriem și noi puțin și să-ți ascundem ceva, așa cum ne faci tu mereu nouă. Ca să știi și tu cum e!” au spus animăluțele.
Și chiar le-a ieșit. Iepurașul Râzărel îi tot speria mereu și le pregătea tot felul de farse – și acum animăluțele i-au întors toate înapoi.
Și așa iepurașul nu doar că și-a găsit morcovul, dar s-a și distrat frumos cu prietenii lui! Din ziua aceea, iepurașul a încetat să-și mai sperie atât de mult prietenii sau să le ascundă lucrurile, dar pentru câte o farsă tot își găsea mereu timp. Și animăluțele i-au răspuns la fel, cu hohote de râs!
