Odinioară, demult de tot, dincolo de munți și văi, era un regat unde trăia o prințesă frumoasă pe nume Agata. Avea părul negru ca cerul nopții și frumusețea ei era cunoscută pretutindeni. Dar în ciuda frumuseții sale, prințesa nu zâmbea deloc și se plimba foarte tristă prin grădinile regale.
Regele își amintea de vremurile când tânăra Agata zâmbise ultima dată, când era o fetiță mică și când mama sa, regina, îi povestea cele mai drăguțe povești înainte de culcare sau când gătea împreună cu ea în bucătăria regală tot felul de bunătăți. Dar de când prințesa a rămas singură cu regele, nimeni nu a reușit să-i aducă din nou zâmbetul pe față.
Nici pictorul regal, care încerca să o facă să râdă cu portrete caraghioase. Nici măcar cățelușa ei credincioasă, cățelușa Bella, pe care prințesa o iubea, nu reușea să-i scoată un zâmbet pe față. Regele era nefericit și a chemat la castel cei mai buni clovni din împrejurimi. Unii aveau măști amuzante, alții se rostogolieau pe podea ca niște șerpi, alții jonglau și dansau sau spuneau glume nostime, până când tot castelul râdea.
Adică toți în afară de Agata. Ea îi urmărea doar de departe din fotoliul ei, uitându-se la frumoasa ei rochie roz. Nimic din toate astea nu i-a adus zâmbetul înapoi pe chip.
Regele era trist din cauza asta, dar a hotărât să nu renunțe. Nu mai avea puterea să-și privească fetița nefericită și spera că se va întâmpla o minune. Și aceasta a venit mai devreme decât se aștepta cineva. Într-o dimineață a venit la poarta castelului un băiat din sat.
Auzise despre prințesa, care nu zâmbește. Și așa s-a hotărât că poate el ar putea să încerce din nou să-i readucă zâmbetul pe față. În mâini strângea singurul lucru, pe care îl avea. Băiatul pe nume Vili era un brutar foarte bun. Nu era amuzant, dar credea că poate cozonacul lui ar putea să o facă pe prințesă să zâmbească.
A intrat în sala mare și s-a pus în fața regelui. Avea bocancii noroioși și purta un șorț alb vechi.
„Am copt un cozonac trist pentru o prințesă tristă,” a spus Vili cu un zâmbet și a pus tava cu cozonacul în fața Agatei. Agata s-a uitat la el surprinsă. Nimeni nu mai vorbise cu ea așa până atunci, băiatul nici măcar nu se înclinase în fața ei. Se uită la cozonac și apoi la băiatul tânăr.
„Cozonac trist?” șopti surprinsă.
„Da,” dădu din cap tânărul brutar. „Acest cozonac trist e pentru tine,” răspunse timid. Agata închise pe jumătate ochii și mușcă o bucățică din cozonac. Regele se uită la ea și spera că se va întâmpla ceva.
„Acest cozonac m-a învățat să-l fac mama. A stârnit un zâmbet pe chipul fiecăruia, pentru că are un gust aparte decât celelalte și e copt cu dragoste,” răspunse Vili și stătea timid pe podeaua aurie.
Agata n-a spus nimic și mesteca încet o bucățică din cozonăcel. Și apoi s-a întâmplat ceva de necrezut – ochii ei s-au umplut de lacrimi și buzele ei s-au curbat ușor într-un zâmbet timid. Minune! Regele și toți cei din castel au rămas uimiți.
„Asemenea cozonăcei îmi făcea mama,” spuse prințesa cu lacrimi în ochi. Brutarul zâmbi și povesti o scurtă întâmplare:
„Da, mama și regina erau prietene bune. Mama era brutăreasa regală și această rețetă au inventat-o împreună. Și de aceea am hotărât să îți aduc tocmai acest cozonăcel,” a răspuns Vili. Regatul a amuțit, toți o urmăreau pe tânăra prințesă cum zâmbește din nou și se bucură cu plăcere de cozonăcel, al cărui miros și gust au adus-o înapoi în copilărie.
Din ziua aceea prințesa Agata zâmbea din ce în ce mai mult. Nu ar fi crezut niciodată că un cozonac îi va aduce înapoi atâtea amintiri și motive să zâmbească din nou. Brutarul Vili îi cocea cu bucurie cozonaci în brutăria regală, așa cum făcea cândva mama lui împreună cu regina, și prințesa s-a schimbat de nerecunoscut. A început să îi ajute pe grădinari să planteze flori sau se juca zâmbind în curtea castelului cu cățelușa ei Bella. Nu mai umbla tristă prin curte și chiar fredona ca altădată. Și așa zâmbetul s-a întors din nou pe fața Agatei și ea era și mai frumoasă decât oricând înainte.
