A fost odată un lup curajos pe nume Lupic. El se plimba mândru prin pădurea deasă, urla la lună și se juca alături de haita lui. Totuși, era un lucru de care Lupic se temea foarte tare: albinele.
Când era doar un pui, fusese înțepat de o albină, iar durerea îl speriase atât de tare încât de atunci se ferea de ele. Deși Lupic era un lup curajos, care nu se temea nici măcar de ursul cel mare, de fiecare dată când vedea albinuțe zburând, o lua la fugă.
Într-o zi însorită, Lupic se plimba prin pădure când a ajuns la un pârâiaș. Aplecându-se să bea din apa rece și sclipitoare, a auzit deodată un bâzâit slab în depărtare. S-a cutremurat, dar pentru că sunetul era încă departe, a continuat să bea. Nu și-a dat seama însă că zgomotul apei acoperea bâzâitul care era din ce în ce mai aproape.
Deodată, o mică albinuță i s-a așezat chiar pe bot.
„Aaaaa!” strigă lupul, sărind în toate părțile ca să scape. Albinuța căzu pe iarbă.
„Nu vreau să-ți fac rău…” spuse trist albinuța, care se numea Bia.
„Tu… tu știi să vorbești?” întrebă mirat Lupic, păstrând o distanță sigură. Se temea în continuare de acul ei.
„Da. Noi, albinuțele, ca și alte vietăți din pădure, știm să vorbim între noi, la fel ca tine,” îi explică Bia. „M-am rătăcit. Poiana mea plină de flori nu e departe, dar nu mai știu drumul. Te rog… ai putea să mă ajuți?”
Lupic s-a speriat din nou și a fugit. Dar, în timp ce alerga, a început să se gândească: poate că micuța Bia nu era chiar atât de înfricoșătoare. Și dacă într-adevăr era pierdută și avea nevoie de ajutor? La urma urmei, dacă și el s-ar fi rătăcit prin pădure, s-ar fi bucurat să fie ajutat.
În ciuda fricii, Lupic s-a oprit și a hotărât să fie curajos. S-a întors la pârâu, unde Bia încă zbura încurcată.
„Te voi ajuta. Știu unde este poiana ta cu flori,” spuse el cu un zâmbet timid.
Pe drum, Bia s-a așezat pe blana lui cenușie, iar Lupic a purtat-o prin pădurea deasă. Lupic i-a povestit despre cum fusese înțepat când era mic și de atunci se temea de albine. Bia i-a explicat că albinuțele nu atacă decât atunci când se sperie și, probabil, cea care îl înțepase atunci fusese doar speriată de el. I-a mai povestit despre cât de harnice sunt albinele, cum fac mierea dulce și cum ajută florile să înflorească.
Când cei doi prieteni neobișnuiți au ajuns la poiană, Bia i-a oferit lui Lupic un mic cadou.
„Îți mulțumesc că ți-ai învins frica și m-ai adus acasă,” i-a spus ea și i-a dăruit o mică semință de floare.
Lupic i-a mulțumit și s-a întors la haita lui. A sădit semința lângă copacul său preferat de la vizuină și le-a povestit celorlalți lupi cum își învinsese teama de albine și cum descoperise că prietenia poate apărea în cele mai neașteptate locuri.
Cu timpul, din sămânță a crescut o floare galbenă și frumoasă, care îi amintea lui Lupic de curajul său și de prietena lui, albinuța Bia, pe care mergea adesea să o viziteze în poiană. A învățat că frica se poate învinge – chiar dacă nu este deloc ușor.
