Era februarie. Dimineața încă apărea bruma și din când în când cădeau câțiva fulgi de zăpadă. Pe dealuri se menținea un covor alb de zăpadă și pe iazuri strălucea gheața. Lângă un iaz se afla o salcie impunătoare. Și pe acea salcie stătea în fiecare zi Spiridușul Apei Cezar.
Purta un paltonaș verde călduros, o căciulă roșie și de sub ea îi ieșea părul verde ca mușchiul de pe copaci. Spiridușul Apei stătea în fiecare zi pe salcie lângă iaz și avea grijă de prietenii săi, crapii și somnii, care locuiau în iaz.
Odată, când se odihnea pe o ramură puternică de salcie, a auzit de departe niște strigăte. Treptat, vocea se apropia de iaz, amestecându-se cu râsete și un piuit ciudat și amuzant. Când Spiridușul Apei s-a ridicat pe salcie și s-a uitat să vadă ce sunt acele sunete, a văzut în depărtare un grup de copii jucându-se, râzând și alergând.
În timpul jocului, se apropiau fără să-și dea seama prea repede de iaz. Continuau să râdă și să alerge, până când, dintr-o dată, erau deja pe iaz. Nici nu și-au dat seama și deja erau în mijloc. Doar că suprafața de gheață nu era prea solidă în februarie, și astfel, dintr-o dată, sub picioarele lor a apărut o crăpătură. Apoi alta și alta.
Când Spiridușul Apei Cezar a văzut asta, a sărit din salcie, a luat repede cea mai lungă ramură pe care a găsit-o în salcie, s-a întins și a strigat la copii: „Repede, repede, copii! Prindeți-vă de ramură! Gheața nu este tare. Vă voi trage afară, ca să nu cădeți în apă.”
La început, copiii nu știau ce să facă. Priveau neîncrezători la omulețul în haina verde. Dar apoi au auzit cum crăpa gheața sub ei, nu au mai stat pe gânduri și s-au prins de ramură. Spiridușul Apei Cezar trăgea cât de tare putea. Ținea strâns ramura în mână și încerca să aducă copiii cât mai repede la mal, în siguranță.
Părea că totul va fii bine și copiii vor fi salvați de pericol, când deodată spiridușului apei i-a alunecat piciorul și a început să cadă. Din fericire, salcia a observat, și-a întins cea mai puternică ramură și a înfășurat-o în jurul spiridușului. L-a prins chiar la timp. Încet a început să-l tragă pe Cezar la mal și acesta, la rândul său, trăgea copiii. Când toți stăteau deja pe marginea iazului, gheața s-a spart complet și a fost inundată de apă. Spiridușul Apei Cezar a răsuflat ușurat și copiii la fel.
După un timp, copiii au mărturisit: „Nu știam că exiști, spiridușule al apei. Îți mulțumim mult, că ne-ai salvat. Suntem bucuroși că ai fost aici.”
„Eu sunt aici tot timpul. Stau pe salcie și am grijă de tot ce se întâmplă în jurul iazului. Nu mă deranjează că vă jucați aici. Voi fi bucuros dacă veți veni din nou la iaz. Promiteți-mi însă că veți fi mai atenți,” le-a răspuns spiridușul apei. Copiii au promis că vor fi mai precauți. De atunci, le-a plăcut foarte mult să meargă la iaz. Cu spiridușul apei jucau diverse jocuri și el îi învăța tot ce știa despre pești. Ei, la rândul lor, îi aduceau prăjituri proaspete de la mamele lor. Dar niciodată nu au uitat că, chiar și în timpul jocului, trebuie să fie atenți.
