Era o zi frumoasă, călduroasă și primăvara se apropia încet, dar sigur. Era odată o fermă presărată cu poieni frumoase, unde trăiau o mulțime de animăluțe. La fermă trăia și o micuță căprioară pe nume Lony.
Îi plăcea să simtă soarele cald pe spate și să se joace în iarba moale din țarcul ei. Totuși, micuța Lony se temea de un singur lucru. Îi era frică de oameni. Chiar dacă oamenii de la fermă erau prietenoși și aveau grijă cu dragoste de toate animăluțele, micuța căprioară se temea de ei.
Deoarece nu arătau ca celelalte animăluțe, nu aveau blană și umblau ciudat pe două picioare, ba chiar din gura lor ieșeau cuvinte ciudate. De fiecare dată când Lony vedea fermierul sau familia lui, fugea să se ascundă după mama sau alerga în siguranța hambarului. Mama ei însă îi spunea mereu:
„Oamenii de la ferma asta sunt buni, Lony. Ne hrănesc și au grijă de noi, nu trebuie să te temi de ei,” îi spunea mereu.
Dar micuța Lony tot se temea de ei – până la urmă erau diferiți de animăluțe.
Într-o zi, când Lony se plimba prin fermă și se bucura de iarba proaspătă, a observat că cineva se apropie deodată de ea. S-a grăbit să se ascundă în spatele unui tufiș mic, ca să nu o vadă nimeni. Era o fetiță. Pe cap avea niște codiţe drăguțe legate cu fundițe colorate și pe față un zâmbet vesel. Într-adevăr arăta altfel decât animăluțele de la fermă, își spunea Lony. Fetița în rochița roșie și cizmulițele albastre mergea voioasă direct spre ea. Era Diana, fiica fermierului.
Inima lui Lony începu să bată ca nebună, când fetița se apropie de ea cu pas vesel și repede.
Diana se opri la câțiva pași de tufiș și vorbi cu voce blândă:
„Bună, Lony,” spuse încet, „eu sunt prietena ta, nu trebuie să te temi de mine, nu-ți voi face rău,” îi zâmbi voios.
Lony se uită timid de după tufiș, dar nu avea curajul să facă un pas spre fetiță. Fetița se strădui cât de mult putu, dar căprioara cea mică nu și nu voia să iasă de după tufiș.
Diana însă nu se dădu bătută și a doua zi plecă din nou să caute căprioara cea mică. Lony era tocmai pe pajiște, unde păștea liniștită. Tocmai se bucura de ierburile gustoase și de plantele aromate. De data aceasta însă Diana avea ceva în mână. Era o bucățică mică dintr-un merișor gustos. O, da, bucățile de fructe le iubește cu adevărat căprioara Lony!
Lony s-a îndreptat timid spre fetiță. Încet-încet a făcut un mic pas înainte și apoi încă unul. Când a fost destul de aproape, fetița a pus merișorul pe iarbă și Lony s-a apropiat repede de el și a mușcat din el.
Diana a râs. „Vezi cât de gustos e!” a râs ea și a pus cu grijă mâna pe micuța Lony. A mângâiat-o blând pe spate și micuța căprioară a tremurat de frică și a fugit înapoi la hambar. S-a speriat.
Deși micuța căprioară se mai temea încă de fetiță, deja luase merișoarele de la ea. Zi de zi Diana o vizita pe Lony și mereu îi aducea câte o bunătate. Fie iarbă proaspătă, morcov crocant, sau acele merișoare suculente, pe care le iubea atât de mult.
Lony se mai temea încă, dar a început să se gândească că Diana totuși nu era atât de înfricoșătoare, pe cât își închipuia ea despre oameni. Chiar dacă nu era un animăluț, ca ea și din gura ei ieșeau cuvinte ciudate, nu însemna că nu puteau să fie prietene.
Într-o dimineață devreme, când Diana a venit pe pajiște, unde tocmai păștea Lony cu mama ei, s-a întâmplat ceva nemaivăzut.
Lony se uită la mama ei, care îi făcu cu capul și îi șopti ceva, și Lony se îndreptă bucuroasă în fugă spre fetița. Dianei îi veniră lacrimile în ochi.
„Așa că în sfârșit ai început să mă crezi. Noi nu-ți vom face rău,” spuse ea și o mângâie pe micuța Lony. Aceasta s-a lăsat mângâiată și a luat de la fetiță morcovul gustos.
Din ziua aceea, Lony nu se mai temea de micuța Diana. În fiecare zi petreceau timpul împreună la fermă și deveniseră prietene de nedespărțit. Diana îi câștigă treptat inima lui Lony. Deși a durat mai mult timp, fetița nu se dădu bătută. Deși Lony mai avea încă teamă de ceilalți oameni, cu ajutorul fetiței a învățat să nu se mai teamă nici de ei.
Chiar dacă mergeau în mod amuzant doi câte doi și vorbeau în fel ciudat, cu adevărat nu erau atât de înfricoșători cum credea ea tot timpul.
