A fost odată ca niciodată un castel. În acel castel trăia un rege bătrân, care avea o singură fiică. Iar acea fiică avea un dar aparte – știa să stăpânească vremea.
Prințesa își păzea cu grijă darul și multă vreme nu a vrut niciun bărbat. Totuși, într-o seară, regele a chemat-o la el și i-a spus:
„Draga mea fiică, cum se întâmplă de obicei, eu am îmbătrânit, sunt bolnav și nu vreau să rămâi singură pe această lume.
Pentru ca eu să pot preda regatul în mâinile tale, trebuie să găsești un bărbat vrednic, care să fie un bun rege. Dar alege cu înțelepciune.”
Prințesa nu era încântată, însă știa că trebuia să asculte cuvântul tatălui ei. Astfel, zile și nopți la rând, nu a dormit, ca să plănuiască o încercare pentru pețitorii săi și să-i pună la probă. Tocmai era pregătită când, la palat, a sosit un prinț dintr-un castel din apropiere. S-a înclinat în fața prințesei și s-a prezentat:
„Prețioasă prințesă, eu sunt prințul Eduard din ținutul vecin. Am cel mai fericit popor, iar țara noastră și castelul sunt bogate. Am așteptat mult timp să vină această zi, căci nu există o femeie mai frumoasă nicăieri în lume. De aceea am venit să vă cer mâna și voi face orice va fi nevoie ca să vă pot cuceri.
Dar dacă sunteți atât de curajos și vrednic să fiți un conducător puternic, am o încercare pentru dumneavoastră. Departe, dincolo de mare, se află o insulă unde crește un trandafir sălbatic. Acel trandafir este cel mai prețios din lume. Are petale albastre și spini roșii. Îți voi da o hartă, iar dacă îmi vei aduce acel trandafir, mâna mea va fi a ta,“ i-a spus prințesa, arătându-și dorințele, iar prințul a încuviințat. Prințesa i-a dat atunci harta și el a pornit într-o călătorie lungă.
Eduard și-a spus că, până la urmă, nu poate fi un drum atât de greu. Dar nu se aștepta la ce încercări îi pregătise prințesa. S-a urcat pe calul său năzdrăvan și a pornit peste munții înalți. Pe măsură ce îi străbătea, vântul devenea tot mai rece și o viscolire puternică a început să sufle. Prințul se mira cum de putea să ningă atât de tare la începutul primăverii și simțea frigul pătrunzându-i în oase. Chiar și calului îi era din ce în ce mai greu să înainteze prin stratul de zăpadă, când, deodată, a dat peste o căsuță.
Și-a spus că va încerca să ceară ajutor. A bătut la ușă și, după câteva clipe, i-a deschis o bunică micuță.
„Bună, bunică. Eu sunt prințul dintr-un ținut apropiat și am pornit la drum. Nu m-am așteptat însă la o astfel de vreme. N-aș putea să mă încălzesc puțin la dumneavoastră?” o salută politicos pe bunică prințul.
„Dar, desigur, poftiți înăuntru. O să îngheți de tot, tinere,” spuse bunica și l-a poftit pe prinț în căsuța ei.
Prințul s-a încălzit aici, a mâncat și, ba chiar, bătrânica i-a dat un cojoc vechi de pe pod. Prințul a mulțumit și a pornit mai departe la drum. Când a trecut munții înalți, din nou îl aștepta ceva nemaivăzut. Dincolo de munți se întindea o pustie lungă și fierbinte. Prințul și-a dat jos fiecare haină pe care o avea, însă arșița rămânea de nesuportat. Cel mai mult ar fi avut nevoie de apă, dar aceasta nu era nicăieri la îndemână.
Aici s-a întâlnit cu un pelerin care trecea pe lângă ei.
Vă doresc o zi frumoasă. Sunt un prinț dintr-un ținut îndepărtat și am pornit într-o călătorie spre meleaguri depărtate. Totuși, nu m-am așteptat să ne întâmpine o asemenea arșiță și nu avem destulă apă. N-ați avea, oare, măcar câteva picături de apă, ca să nu pierim aici?” întrebă politicos prințul, iar pelerinul încuviință.
Adevărat, am aici destulă apă, așa că îți voi da câteva sticle. În schimb, însă, mi-ar prinde bine cojocul tău. Eu merg spre ținuturi unde este prea frig,” spuse pelerinul, și astfel, el și prințul au făcut acest schimb.
Când, datorită pelerinului, prințul și calul năzdrăvan au ajuns la capătul deșertului, părea că sunt deja aproape de locul unde trebuiau să găsească trandafirul sălbatic al prințesei. Mai aveau doar drumul prin pădure, dar deodată s-a pornit o ploaie nemiloasă și o furtună. Totuși, prințul a spus că nu mai au mult și că vor încerca să galopeze cât mai repede spre trandafir.
Dar prințul curajos a reușit și ud până la piele a ajuns într-o poiană unde creștea o mare de trandafiri albaștri cu spini roșii. Prințul a smuls unul și deja alerga înapoi spre castel. Drumul de întoarcere a fost însă cu mult mai ciudat. Ploaia s-a oprit, deșertul a dispărut, iar munții au redevenit scăldați în soare. Ajuns la castel, s-a înclinat înaintea prințesei și i-a dăruit trandafirul pe care și l-a dorit.
— Ești curajos, prințule. Ai biruit frigul, arșița și cea mai puternică furtună. Cred că vei fi un bărbat bun pentru mine și de aceea meriți mâna mea”, spuse prințesa, și nu după mult timp a avut loc nunta. Tatăl s-a bucurat că prințesa și-a găsit iubirea vieții, iar toți au trăit fericiți, până la adânci bătrâneți.
