Odinioară, demult de tot, în lumea noastră a oamenilor trăiau și ființe magice: vrăjitoare, spiriduși, dragoni înfricoșători și chiar pitici.
Adânc, în munții îndepărtați, era ascunsă o văiuță mică, unde trăia un grup mare de pitici, cunoscuți pentru dragostea lor față de aur.
Mulți oameni și creaturi magice încercaseră să treacă peste munți, în speranța de a le lua aurul, dar nimeni nu reușise.
Piticii săpau și săpau, umplându-și văile și castelele cu comori care străluceau mai tare decât stelele de pe cer. Era comoara lor.
Într-o zi însorită, micul pitic Rory a plecat să caute aur la capătul văii. Acolo însă nu se ducea nimeni. Piticii bătrâni povesteau că, la marginea văii lor, pândește ceva nemaivăzut și primejdios.
Toți ceilalți săpau în locurile cunoscute, dar Rory, curios din fire, s-a îndreptat spre muntele cel vechi, la capătul văii.
S-a întâmplat însă ceva la care nu se aștepta.
Târnăcopul lui a lovit o piatră ciudată, tare ca fierul, care a început să se cutremure ușor. Rory a făcut un pas înapoi când piatra s-a crăpat, dezvăluind un tunel ascuns, strălucind în reflexii aurii.
Fiind foarte mic, piticul a dat câteva pietre la o parte și s-a strecurat prin deschizătura îngustă, intrând în tunelul misterios. Razele de soare pătrundeau prin crăpături, luminând pereții aurii care sclipeau ca mii de stele.
Mergând tot mai adânc, Rory s-a pomenit într-o sală uriașă, plină de aur și pietre prețioase cum nu mai văzuse nimeni.
Sub pașii lui foșnea aurul, iar liniștea se frânse deodată de un sunet greu – o respirație adâncă și puternică.
Rory s-a oprit și s-a întunecat la față: în mijlocul camerei zăcea un dragon uriaș, care dormea.
Micul pitic nici nu mai respira de frică, să nu-l trezească.
„Aha, de asta nu avea voie nimeni să sape aici…”, își zise Rory.
Dar ochii lui căzură pe ceva neobișnuit. Dragonul dormea agitat, respira greu, ca și cum ar fi fost rănit.
Rory observă că o aripă îi sângera ușor, iar pe solul de aur picurau stropi roșii.
Fără să ezite, piticul scoase din buzunar praful lui magic, plin de ierburi tămăduitoare, și îl presără cu grijă peste rană.
Aripa începu să se vindece încet-încet, până când rănile dispărură cu totul.
Dragonul se trezi. Ochii lui mari, verzi și înfricoșători, căzură asupra micului Rory, care stătea nemișcat, ținând încă în palme punguța cu praf magic.
În loc să se înfurie și să arunce flăcări, dragonul zâmbi.
„Tu… tu m-ai salvat și mi-ai vindecat aripa rănită”, spuse el. „Cum se face că nu ți-e frică de mine?” întrebă cu o voce adâncă, răsunătoare.
„Am văzut că te doare și am vrut să te ajut,” răspunse Rory. „Oricum intrasem deja fără invitație în muntele tău plin de aur.”
Dragonul îl privi uimit.
„Îți mulțumesc că m-ai ajutat și că nu ți-e teamă de mine. Familia ta, ceilalți pitici, nu vin pe aici fiindcă le este frică de mine,” spuse el cu tristețe.
Rory îl asculta fără să mai clipească.
„Aurul acesta l-am păzit de lume,” continuă dragonul, „ca nimeni să nu-l folosească în mod greșit. Dar tu ai arătat bunătate și curaj. Ca răsplată, îți dăruiesc o parte din această comoară poporului tău.”
Pitul era copleșit de darul uriaș, dar se gândi bine și, într-un final, spuse:
„Aurul acesta este frumos, dar este al tău. Piticii mei au deja destul. Secretul tău și casa ta plină de aur vor rămâne doar ale noastre.”
Nu ar fi fost drept, se gândea el, să-l lipsească pe dragon de comoara sa.
Dragonul încuviință din cap și scoase o piatră prețioasă albastră, mare și strălucitoare. O rupse în două: jumătate i-o dărui lui Rory, iar cealaltă o păstră el.
Din acea zi, cei doi au devenit prieteni. Piatra prețioasă a devenit simbolul prieteniei lor.
Rory le povestea piticilor despre întâlnirea cu dragonul tainic din munte, dar despre aur nu spunea nimic – era secretul lor.
Dragonul ieșea uneori din muntele lui ca să apere valea de intruși, iar piticii trăiau liniștiți și fericiți.
Și așa, dintr-un mare dragon și un mic pitic s-au născut o prietenie și o legendă de neuitat — una care, în lumea fanteziei, ar putea fi cât se poate de adevărată.
