Odată, o vulpe șireată era foarte flămândă, așa că ieși din ascunzișul ei și plecă să caute ceva de mâncare. Alerga pe câmpul proaspăt arat și adulmeca să vadă dacă nu găsește vreun șoarece. Deodată văzu un arici, cum ședea lângă cuibul unui șoarece și se ospăta cu poftă.
Vulpea se înfurie: „Aceasta nu este mâncare pentru o creatură țepoasă ca tine! A mea va fi!” strigă, îi luă șoarecele și îl mâncă ea însăși. Ariciul era foarte mânios: „Sper să te îneci, hoațo!” Dar vulpea doar râdea.
Apoi începu să-l tachineze: „La ce îți trebuie acele țepi?” Ariciul îi răspunse liniștit că aceea era apărarea lui împotriva dușmanilor. Vulpea se râse: „Eu nu am nevoie de așa ceva, sunt deșteaptă, isteață, vicleană, șireată și rezolv totul. Pe scurt, sunt înzestrată minunat de la natură.
Abia termină de spus acestea, se auzi un urlet și din tufiș ieșiră în fugă doi câini. Ariciul se încolăci imediat în ghem, dar vulpea a trebuit să fugă. Câinii au mirosit ariciul, însă curând sau plictisit – sau înțepat în țepii lui. Au alergat după vulpe, care încerca să scape cu toate trucurile posibile. Dar în zadar – câinii au prins-o în cele din urmă și au adus-o înapoi la stăpânul lor.
Și astfel vulpea a învățat că uneori nici șiretlicul nu este de ajuns și că mijloacele modeste și apărarea simplă pot fi mai puternice decât toate vicleniile. Lăudăroșenia ei față de arici i s-a întors împotriva ei. Iar ariciul și-a continuat în liniște drumul prin câmp și căuta un alt șoricel.
