Undeva, printre munți înalți, există un sătuc mic. Iar la marginea acelui sătuc, într-o colibă mică, trăia un băiețel sărman împreună cu mama lui. Mama se îmbolnăvise, însă, în ciuda a toate, se străduia cum putea ea mai bine.
Familia își câștiga traiul vânzând tot ce știau să facă. Ionuț era un băiat isteț, știa cum să lucreze pe câmp, cum să aibă grijă de găini, iar astfel, la târg vindeau mereu măcar recolta și câteva ouă.
Iar mama strângea nuiele, din care împletea coșuri frumoase. Ionuț se bucura de fiecare dată când avea și altă treabă, fie că trebuia să ajute pe cineva cu vreo reparație ori prin jurul casei, chiar dacă astfel de ocazii erau rare.
Banii, pe care îi câștigaseră ajungeau doar pentru traiul de zi cu zi, însă Ionuț visa că i-ar ajunge cât să poată repara puțin coliba. Totuși, acoperișul era vechi, soba spartă și nu voia ca mama lui să se îmbolnăvească și mai tare peste iarnă. Într-o zi, a plecat la târg cu coșurile și ouăle, pe care voia să le vândă, ca întotdeauna.
Stătea așa, trist, așteptând clienții, când lângă el a apărut un moș care locuia nu departe de ei.
— Bună, Ionuț, ce mai faci? Pari cam trist. – Ei, dă-mi și mie din ouăle tale de casă, alea-s cele mai bune, spuse moșul, oprindu-se și adresându-se lui Ionuț.
– Dar, moșule, ce să vă spun. Se apropie iarna și aș vrea să fac niște reparații la colibă. Mama e bolnavă, nu vreau să se înrăutățească, dar bani nu avem. Ce câștig aici abia ne ajunge cât să supraviețuim, se plânse Ionuț și îi întinse moșului ouăle.
Moșul îi făcu semn cu degetul să se aplece mai aproape de el. Așa că Ionuț se aplecă, iar moșul îi șopti:
„Am auzit că undeva, deasupra satului, peste pădure, există o fântână. Dar nu e una obișnuită. E de ajuns să arunci în ea o monedă de aur și îți îndeplinește orice dorință. Dar ai grijă să nu te vadă nimeni și să nu-i spui nimănui despre asta. Nu toți oamenii sunt buni.“
Lui Ionuț i s-a părut ideea cam nebunească, dar și-a zis că nu are nimic de pierdut dacă încearcă, așa că, spre seară, a pornit în pădure, acolo unde îl trimisese moșul. A rătăcit prin întuneric acea pădure, luminându-și calea cu un chibrit, până când într-adevăr, după niște tufișuri înalte, a zărit că acolo era o fântână. S-a apropiat de fântână și a stat puțin pe gânduri, întrebându-se ce nebunie e pe cale să facă. În cele din urmă, însă, a scos un galben și l-a aruncat în fântână. I s-a părut ciudat că nu a auzit moneda căzând și nici stropul apei.
„Îmi doresc să am destui bani pentru a repara acoperișul și pentru o sobă nouă pentru mama“, spuse el, apoi porni încet spre casă.
Nu se aștepta, dar când s-a întors acasă, pe masă îl aștepta o punguță, iar în acea punguță era destul cât să pună un acoperiș nou, o sobă și tot ce mai trebuia pentru a se pregăti de iarnă. Ionuț i-a povestit totul mamei sale, iar ea s-a bucurat și ea nespus.
Când, peste câteva zile, Ionuț a pornit din nou la târg să vândă, a trecut iarăși pe lângă el moșneagul, cel care îi spusese despre acea fântână fermecată. Ionuț i-a făcut cu mâna, iar moșneagul i-a murmurat ceva.
„Vă mulțumesc, domnule, mi-ați dat un sfat foarte bun. Chiar a funcționat. Nici nu știu cum să vă mulțumesc cu adevărat,” spuse Ionuț și se înclină recunoscător în fața moșneagului.
„Nu e nevoie să-mi mulțumești. Mă bucur dacă am putut ajuta pe cineva, care chiar avea nevoie,“ a spus moșneagul.
În clipa aceea, un strigăt le întrerupse discuția:
„Hoții! Ajutor!“
Ionuț s-a întors imediat și a zărit doi bărbați care fugeau cu o geantă. Cei doi aveau un avans, dar Ionuț a pornit în goană după ei. Ceea ce i s-a părut însă ciudat a fost că bărbații s-au îndreptat spre pădure. Drumul îi era cunoscut lui Ionuț, știa bine unde se află. Era aceeași seară în care mersese la fântâna aceea. Așa fusese. Bărbații au ajuns la fântână și au început să arunce în ea banii pe care îi furaseră. Au început să ceară pentru ei tot felul de deșertăciuni. Bijuterii scumpe, comori, averi. Cât de crud!
Lui Ionuț nu îi dădea pace. A țâșnit din tufișuri, de unde urmărea totul, și i-a împins pe bărbați, care au căzut în fântână. Punguța a rămas sus, dar înăuntru se mai afla doar ultima monedă. Asta nu ar fi ajutat prea mult pe acea doamnă. Dar i-a venit o idee mai bună. Până la urmă, era lângă o fântână fermecată. A aruncat moneda în fântână și a spus o dorință:
„Îmi doresc ca toate lucrurile furate să se întoarcă înapoi la oameni.”
Credeți sau nu, în acea seară mulți oameni au fost fericiți, iar Ionuț s-a întors încă o dată la fântână. Tot timpul se gândea că acei bărbați nu erau singurii șarlatani de pe pământ. Așa că și-a dorit ca oamenii lacomi să nu poată găsi fântâna magică.
