Era o zi rece de vacanță și orașul tocmai fusese acoperit de o pătură proaspătă de zăpadă. Soarele din ianuarie sclipea pe dealurile și drumurile înzăpezite și aducea în oraș o atmosferă fermecată. Ziua aceasta era perfectă pentru dat cu sania! Pe vârful dealului mic din parc se îndrepta deja un grup de copii, care își trăgeau nerăbdători saniile după ei.
Printre copii erau și frații Roman și surioara lor mai mică, Vanesa. Copiii erau îmbrăcați gros până peste urechi și hotărâți să se bucure de zăpada proaspătă cu saniile lor noi, pe care le primiseră cadou de Crăciun.
Vanesa era cea mai mică dintre toți copiii, și de aceea își strângea cu frică sania. Lângă ea însă stătea fratele ei mai mare, Roman, care o încuraja să-și înfrângă frica și să se bucure de plimbarea cu sania pe deal.
„Hai Vanesa, poți să o faci, uită-te!” striga Roman către surioară și se lansa cu sania lui în vale. Mergea iute ca fulgerul. Dealul însă părea înfricoșător de sus. Copiii se plimbau veseli cu saniile pe el, doar micuța Vanesa stătea pe loc, trecând dintr-un picior pe altul. Se uita cum se întoarce fratele ei mai mare cu sania lui înapoi în vârful dealului.
„Mi-e frică,” a șoptit încetișor Vanesa. Auzea cum ceilalți copii își băteau joc de ea și râdeau pentru că îi era frică.
„Ea poate să facă asta, nu e nimic de râs că cineva se teme!” a spus supărat Roman celorlalți copii care râdeau de ea, când s-a întors la sora lui. Băiatul s-a așezat lângă surioară și i-a spus cu drag: „Nu te teme, împreună o să reușim. Vin cu tine cu sania, da? O să fie distractiv. Dacă nu încerci, nu o să știi niciodată cât de amuzant e!” i-a spus el.
Vanesa a ezitat, dar în cele din urmă a dat din cap timid. S-a așezat pe sania ei în spatele frățiorului său și s-a prins tare de spatele lui. Roman s-a împins cu putere și au pornit împreună în jos pe deal, în timp ce frățiorul ei frâna încet cu picioarele ca să nu meargă prea repede. Sania s-a legănat mai întâi într-o parte, dar apoi s-a stabilizat și a alunecat lin pe zăpada bătătorită. Vântul le bătea în față și Vanesa striga de bucurie când au început să capete viteză. Fetița doar se uita la lumea din jurul ei. Totul s-a întâmplat foarte repede și deja erau jos. Roman a frânat ușor și copiii au coborât voioși din sanie.
„A fost minunat, sania a mers repede!” a răspuns surioara și și-a alungat frica.
„Ți-am spus eu!” a strigat frățiorul și a mângâiat-o pe surioara pe căciulița roz.
„Putem merge întâi împreună?” l-a întrebat surioara.
„Desigur! De câte ori vrei!” răspunse frățiorul și au plecat împreună înapoi sus pe deal.
În restul zilei, dealul a răsunat de râsul copiilor. Și nimeni nu și-a mai bătut joc de Vanessa. Ba chiar după un timp s-a încurajat să meargă cu sania singură. A fost ceva de necrezut. Cu ajutorul frățiorului a reușit să își învingă frica.
Când copiii au plecat spre casă, trăgându-și saniile, Vanessa a răspuns: „Îți mulțumesc că m-ai apărat când copiii râdeau de mine și că m-ai ajutat să îmi înving frica și nu ai renunțat la mine!” i-a spus surioara frățiorului cu căldură.
„Păi tu ești sora mea, trebuie să te protejez și să te ajut!” i-a răspuns Roman.
De atunci, frățiorii și-au dat întotdeauna o mână de ajutor când au avut nevoie. Vanessa, mulțumită frățiorului ei, și-a învins frica și au devenit o pereche de nedespărțit, gata să trăiască împreună o mulțime de aventuri!
