Au fost odată ca niciodată trei frați, care au pornit într-o zi spre pădure. Afară trebuia să fie deja iarnă, dar nu se întâmpla nimic. Copiii așteptau cu nerăbdare să cadă prima zăpadă, iar animalele doreau să se retragă la somnul de iarnă, dar cum să facă asta, când afară nu era nici urmă de zăpadă?
Așa că s-au gândit că cineva trebuie să meargă să o caute pe Doamna Zăpezilor și să afle de ce, anul acesta, întârzie să apară. Iar pentru că acești frați erau curajoși și iubeau aventura, tocmai ei au fost cei care au pornit la drum.
Tocmai treceau pe lângă heleșteu, unde se ridica o salcie înaltă. Pe acea salcie stătea o bufniță, ale cărei ochi mari i-a zărit unul dintre frați și care a început imediat să o întrebe dacă sunt pe calea cea bună: „Dragă Bufniță, nu știi cumva să ne spui cum să ajungem la Doamna Zăpezilor?” Bufnița le-a spus să meargă mai departe peste trei dealuri și trei văi, până când vor vedea castelul de gheață. Acolo locuiește. Băieții i-au mulțumit și și-au continuat drumul, până când au început să simtă foamea. Atunci, ca prin magie, au întâlnit un urs care ținea în labă un ulcior plin cu miere.
Ursule, mergem la Doamna Zăpezilor, dar de foame abia mai putem merge. Nu ai vrea să împarți cu noi măcar puțin din mierea ta?” a rostit cu curaj fratele mijlociu. Dacă spuneți că mergeți la Doamna Zăpezilor, atunci vă dau chiar toată mierea mea. Aș da orice, doar să ne putem pune la somnul de iarnă împreună cu toată familia. Dar cum să facem asta, când nu e iarnă?” a spus ursul cu tristețe și le-a întins băieților un ulcior cu miere. Ei i-au mulțumit Ursului și i-au promis că vor aduce iarna orice ari fii.
Cei trei frați au rătăcit trei zile, până când au ajuns într-o poiană, de unde, pe o stâncă înaltă, au zărit un castel de gheață. Cu cât se apropiau de el, cu atât vedeau mai limpede cum țurțurii agățați de streașină se topeau încet, iar la fel de rău arătau și cristalele din jurul ferestrelor. Frații au intrat în castel și pe trepte au văzut-o pe Doamna Zăpezilor, așezată. Era ghemuită, acoperită cu un cojoc alb, și plângea în tăcere.
– Doamna Zăpezilor, ce s-a întâmplat? — De ce plângi? — a întrebat fratele cel mare, iar Doamna Zăpezilor i-a privit pe toți cu lacrimi în ochi. — Bagheta mea fermecată… — a arătat ea către bagheta ruptă de sub scări. Fratele mijlociu a luat-o în palmă și s-a cutremurat puțin de frig. — Cum s-a întâmplat? — a întrebat cel mai mic, iar frații au așteptat răspunsul ei. — Nu știu, am închis ochii doar pentru o clipă. Dar când m-am trezit, bagheta mea era ruptă, iar fără ea sunt slăbită. Există o singură cale să o repar, dar pentru asta am nevoie de sevă dintr-un copac de gheață, de lângă lacul înghețat. Dar eu singură nu mai am putere, iar dacă nu repar bagheta, castelul meu se va topi şi niciodată nu va mai ninge pe pământ”, le-a povestit Doamna Zăpezilor, cufundată în tristeţe.
Nu te teme, Doamna Zăpezilor, te vom ajuta. Vom opri această nenorocire,” spuse cel mai mare dintre frați, iar apoi toți trei porniră împreună spre îndepărtatul lac de gheață. Totuși, frații se grăbeau, ca nu cumva Doamna Zăpezilor să piară, și astfel au ajuns curând la copacul cu seva prețioasă. Când au găsit seva, s-au bucurat și s-au grăbit cu veselie să se întoarcă cât mai repede la castel.
Au ajuns la castel chiar la timp, fiindcă stâlpii de gheață aproape că începuseră să se topească. Doamna Zăpezilor era deja pe cale să cadă într-un somn veșnic, dar, datorită fraților, și-a reparat bagheta fermecată, iar castelul ei a prins din nou viață. Ca semn de recunoștință, i-a răsplătit cu generozitate pe frați cu cojoace călduroase, sănii și bucate, deoarece spre casă se întorceau deja printr-un viscol de zăpadă. Toți erau recunoscători că iarna a sosit și sperau că, datorită celor trei frați, ea nu va mai întârzia niciodată.
