Era sfârșit de săptămână, iar frații Adela și Cătălin își petreceau zilele libere la bunici, la țară. Era o sâmbătă însorită, iar bunicul Pepa urma să-i ducă la lac, ca să le arate cum prinde pești. Bunicul era un pescar pasionat. Înainte de a porni la drum, el le-a pregătit nepoților pâinică și fructe, a pus undițele, găleata mare și tot felul de momeli pentru peștișori în mașină.
„Hai să mergem!”, a strigat el, când toți erau deja așezați pe bancheta din spate. Drumul a trecut repede și, după câteva clipe, în fața lor s-a ivit un lac mare și frumos.
„Sclipește ca cerul!”, a exclamat Adela, sărind din mașină.
Deasupra apei zburau fluturi colorați, creând un spectacol minunat în mijlocul naturii. Bunicul i-a învățat pe Adela și pe Cătălin cum să pună viermii în cârlige, pentru a atrage peștii. „Uf!”, a zis Adela, acoperindu-și ochii albaștri și făcând o grimasă amuzantă.
Cătălin însă nu s-a lăsat impresionat și l-a ajutat pe bunicul să pună viermișorul pe undiță. Adela îi privea de la distanță, acoperindu-și fața din când în când.
Bunicul Pepa a aruncat undița în apă cu un „pleosc” și au început să aștepte.
„Cât timp trebuie să stăm?”, a întrebat curioasă Adela.
„Până când peștișorul se prinde la momeală”, a răspuns bunicul zâmbind, în timp ce își aranja pălăria să nu-l bată soarele în ochi.
„Bunicule, dar cum știe peștele că trebuie să vină la cârlig?”, a întrebat Cătălin, mușcând cu poftă din pâinea cu gem.
Bunicul s-a scărpinat pe barba căruntă și a chicotit:
„Peștii sunt și ei curioși. Văd viermele și cred că e prânzul lor. Exact cum și tu ești curios să vezi jucăriile din magazin.” Copiii au râs și au privit apa liniștită. Deodată, undița bunicului și cea a lui Cătălin au început să se miște. „Bunicule, repede! Am prins ceva!”, a strigat Cătălin cu bucurie.
Adela a venit într-un suflet, nevenindu-i să creadă că au prins ceva atât de repede. Împreună, au tras de undiță și, din apă, a sărit un peștișor mic cu solzi verzui, care s-a zbătut atât de tare încât i-a stropit pe toți. L-au pus cu grijă în găleată, iar bunicul a spus mândru: „Uită-te, Cătăline, acesta este primul tău pește prins!”
Ziua a continuat frumos. Soarele strălucea, apa sclipea, iar copiii sperau să mai prindă câțiva pești. După un timp, Adela a strigat din nou:
„Uite, se mișcă undița!”
Și au reușit să mai prindă încă un peștișor. Totuși, spre seară, soarele a început să apună, iar în găleată nu erau decât doi pești mici.
„Ei bine, acum îi eliberăm”, a spus bunicul.
„Dar de ce?”, au întrebat copiii mirați.
„Pentru că sunt prea mici. Nu îi bine să-i chinuim. E mai bine pentru ei să rămână în lac, împreună. Așa facem o faptă bună.”
Copiii au înțeles și, cu un zâmbet, au eliberat peștișorii înapoi în apă. Niciunul nu era trist. Excursia fusese minunată: aflaseră povești despre pești mari, văzuseră păsări migratoare și trăiseră aventura primului pește prins.
Cu siguranță, ziua aceea fusese mai frumoasă decât oricare alta petrecută în fața televizorului.
