În regatul de dincolo de munți și văi se înălța un castel frumos. În castel, pe lângă rege, locuiau și cele două fiice frumoase ale sale. Erau prințesele Elisabeta și Carolina. Carolina era mai mare și deșteaptă, avea părul castaniu frumos până în brâu.
În timp ce Elisabeta avea părul blond și creț foarte frumos și ochii ca cerul cel mai senin. Elisabeta era cea mai mică și iubea cântecul și orice ființă vie. Prințesele însă se certau des între ele și se întreceau să vadă, care era mai bună.
Într-o zi, surorile au plecat în pădure să culeagă zmeură gustoasă. Și-au luat coșulețele din nuiele și au pornit pe cărarea din pădure. Voiau să o ajute pe doamna brutăreasă și să-i adune zmeură pentru cozonacul cu zmeură, pe care îl iubeau atât de mult. Se certau însă care dintre ele va culege mai multe. Tot timpul se întreceau. În pădurea deasă le-au întâmpinat păsărelele vesele cu cântecul lor și șoapta blândă a vântului prin coroanele copacilor.
Când prințesele au ajuns la locul unde creștea zmeura, au fost amândouă uimite de frumusețea și abundența fructelor. Zmeura era frumoasă roșie și suculentă, ca și cum ar fi așteptat să o culeagă cineva. Noroc că nu era pe acolo vreun urs mare, care să le fure zmeura. Prințesele au început să se întreacă, care va aduna cât mai multe zmeură și le culegeau repede.
Pe când culegeau, deodată Elisabeta a auzit un scâncet slab. „Sper că nu e un urs,” a spus Elisabeta cu frică în ochi și și-a apucat sora de mână. Carolina cu toată înțelepciunea ei a spus:„Nu, nu, ăsta nu e un urs.”Și s-a uitat pe toate părțile în jurul ei. Când deodată a zărit iepurașul mic și rănit, care zăcea sub un tufiș de zmeură. Elisabeta cea mică imediat s-a apropiat și a ridicat iepurașul mic în brațe. Și-a golit zmeura în coșulețul surorii și fără să stea pe gânduri a pus cu grijă iepurașul rănit în coșulețul ei. Concursul nu mai conta, nu o mai interesau zmeurele acum, trebuia să-l ajute pe iepuraș. Ambele surori sau aplecat spre micul animăluț. Micul iepuraș era mușcat la lăbuță. Sigur a fost vreun lup mare sau urs, sau gândit prințesele și sau uitat în jurul lor.
„Vai, săracul mic, trebuie să-l ajutăm!” spuse Elisabeta cu milă. Iubea foarte mult animăluțele. Carolina se gândi cum ar putea să ajute animăluțul. Sigur citise asta într-o cărticică. Carolina a spălat cu grijă rana iepurașului, dar el doar gemu de durere. „Trebuie să-l ajutăm!” spuse trist Elisabeta surioarei sale Carolina și o trase de volanul rochiei. În cele din urmă însă prințesele s-au hotărât repede să ducă iepurașul înapoi la castel, unde să fie îngrijit de doctorul regelui. Au fugit prin pădure cât le-au ținut picioarele, deși cu rochiile acelea mari nu era prea ușor.
Când prințesele s-au întors la castel, într-un coșuleț aveau zmeurele culese și în celălalt un iepuraș mic și rănit. Tatăl lor regele a zâmbit, era bucuros că fetele lui în sfârșit nu se mai certau și făceau ceva împreună. Doctorul nu a stat pe gânduri și s-a dus să aibă grijă de iepuraș. Prințesele au dus zmeura la doamna brutăreasă și apoi au așteptat nerăbdătoare să vadă dacă doctorul va reuși să salveze iepurașul. Doctorul l-a ajutat și i-a salvat lăbuța rănită. Fericite surorile prințese s-au îngrijit de el cu multă dragoste și în câteva zile iepurașul s-a vindecat complet și sălta vesel prin castel.
Iepurașul a devenit cel mai bun prieten al lor și în același timp animalul de companie regal. A primit chiar și un nume pe măsură: „Zmeurici.” Pentru că sub zmeură l-au găsit fetele. Și așa, micul iepuraș rănit a unit surorile și a înveselit întregul regat cu blănița lui drăgălașă și sărițurile vesele.
