A fost odată un miriapod pe nume Ionuț. Acest miriapod mic-micuț trăia pe o pajiște frumoasă, sub un copac mare, unde își făcuse o căsuță mică din petale de flori. Și știți de ce i se spune miriapod? Păi pentru că are o mulțime de piciorușe mici, unii au chiar și o sută!
Ionuț era curios și îi plăcea să se cațere pe tot felul de flori frumoase pe care le descoperea pe pajiște. Dar pentru că era mic-micuț și avea o mulțime de piciorușe, adesea celelalte vietăți care trăiau pe pajiște își băteau joc de el.
„Uite, miriapodul Ionuț! Ce mic ești și uită-te la piciorușele tale! Ai multe, dar niciunul nu-i mare cum avem noi gândacii!” își băteau joc de el gândacii mari și căprui și arătau spre piciorușele lui mici. „Nu vei ajunge niciodată nicăieri la fel de repede ca noi!” glumeau din nou furnicile. Ionuț știa că, deși era micuț, cu piciorușele lui se putea duce pretutindeni repede, poate chiar mai repede decât furnicile acelea. Era mândru de piciorușele lui, chiar dacă erau mici. „Într-o zi le voi arăta cât de speciale sunt picioarele mele și că pot să fiu și rapid,” s-a gândit el, în timp ce mergea prin pajiște.
După zilele lungi de ploaie, ziua de azi era cu adevărat frumoasă și însorită, ideală pentru o plimbare. Și de aceea miriapodul a plecat la plimbare prin pajiște. Sigur va descoperi vreo floare nouă, pe care să se cațere și să-i admire petalele frumoase!
Pe când mergea așa, a zărit o păpădie frumoasă. Era însă mai mare decât alte păpădii. Se înălța printre celelalte. Ionuț s-a hotărât să se cațere pe ea și să-i admire frumoasele petale galbene. Când se apropia de ea, a simțit o adiere blândă, dar rece. Cerul a început să se învelească încet într-o mantie întunecată. Florile au început să se aplece dintr-o parte în alta și toate creaturile de pe pajiște fugeau la adăpost. Se apropia o furtună mare.
Pe când se întorcea Ionuț la căsuța lui să se ascundă de furtună, a observat o albinuță mică pe nume Bia. Aceasta tremura sub firele de iarbă. Nu putea să zboare. Vântul s-a întețit și a început să plouă. Aripioarele ei mici erau prea ude ca să poată zbura, iar casa ei era prea departe ca să se poată ascunde de furtună.
Ionuț era hotărât să o ajute pe albinuța cea mică. Doar nu era frumos să-și bată joc de albinuță, și de aceea miriapodul s-a grăbit fără ezitare să vină la ea. A luat albinuța mică pe spate și a fugit cu ea la adăpost.
„Bună, Ionuț!” a spus Bia speriată și s-a ținut de miriapod cât de tare a putut. „Ești atât de mic și poți să mă cari?” a spus albinuța surprinsă.
„Sunt o miriapod mic, dar am o sută de picioare ca să pot duce pe amândoi! Și acum trebuie să ne ascundem de furtună, nu te las aici!” a spus Ionuț, în timp ce fugeau prin pajiste spre siguranță.
Piciorușele mici ale lui Ionuț lucrau împreună, erau iuți și puternici și le-au dus pe amândoi în siguranță, acolo unde locuia miriapodul. Când au ajuns în sfârșit la adăpost, albinuța mică și-a scuturat aripile să cadă picăturile de pe ele. Erau amândoi uzi leoarcă, atât ea, cât și miriapodul Ionuț.
„Îți mulțumesc, Ionuțule, m-ai salvat!” a spus cu zâmbetul pe buze micuța albinuță Bia.
A doua zi, când furtuna s-a potolit și între flori a răsărit soarele, micuța albinuță le-a povestit tuturor despre cum a salvat-o miriapodul Ionuț de furtună. Această minunată veste despre fapta eroică a miriapodului s-a răspândit de la albinuță la albinuță, până a ajuns la toate animaluțele mici care trăiau pe pajiște. Toate animaluțele au venit să-l aplaude pe Ionuț. El s-a pus pe plâns de emoție. Era mândru de ceea ce reușise să facă, dar știa că prietenii trebuie să se ajute între ei.
Chiar și gândacii și furnicile admirau ceea ce reușise Ionuț și îi aplaudau și ei.
Și așa a devenit eroul pajiștii micul miriapod Ionuț, care le-a demonstrat tuturor, dar mai ales lui însuși, că și cele mai mici viețuitoare pot fi cele mai curajoase din toate.
